Ce comemorăm în fiecare an pe 23 iunie?

Mă întreabă Brad certător pe messenger. Într-adevăr, ce? mă-ntreb și eu în barbă. Știu că nu-i a bună. I-am promis că-i scriu despre cum a fost în Thailanda, cum a fost premiul câștigat, revendicat și savurat. Au trecut luni de atunci și nu m-am apropiat de articolul promis.

Bangkok

Am ajuns la Bangkok de multe ori. De fiecare dată când revin, la ieșirea din aeroport ma surprinde aceeași senzație: căldura sufocantă, lipicioasă. De data asta însă, spre deosebire de celalte vizite la Bangkok, pe lângă căldura lipicioasă, la sosiri ne-a așteptat zâmbitoare o thailandeză micuță cu o bucată de hârtie pe care scria greșit Sabin. Sabin, de data asta nu te vei urca într-unul din taxiurile în culori caraghioase care sfârâie-n căldură, ci te vei delecta cu o dubiță de 12 locuri numai pentru tine. Și a ta Laură, bineînțeles. Poftiți!

La hotel, altă surpriză ce nu s-a încadrat în rutina noastră. Free upgrade, Mr. Sabin. Și free cocktail on arrival servit într-o recepție specială (nupentrutoatălumea) la un etaj nupentrutoatălumea. Camera noastră freeupgrade avea mai multe camere, era mai mare decât acasă. Măi, motane, a fost nevoie să plecăm în lume un an și să ne întoarcem acasă, să câstigăm un concurs și să ne-ntoarcem în Thailanda ca să pupăm un apartament de genul ăsta, sufragerie, dormitor, dressing, loc pentru rucsaci berechet.
Apartamentul are vederea spre râu, bineînțeles, la înălțime. Peste râu zace orașul, cu zgârie nori, cu temple strălucitoare, cu cer albastru ziua si cu lumini noaptea, cu forfotă de nedescris, genul de priveliște care merită savurată lângă o sticlă de vin românesc și contemplată în tihnă.

Thailandeza de la receptie ne-a explicat în continuare: etaj de lux, cameră de lux, mic dejun de lux în restaurant de lux, free ceai de la ora 5 de lux dacă poftim, acces la piscină de lux și fructe de lux din partea casei. Toate motivele să nu ieși în orașul mai cald decât porțile iadului.
Am insistat și am iesit la o beție de lux, pe și lângă Khaosan Road unde ne-am dat întâlnire cu frate-meu, rezident permanent al Asiei mai nou. I-am potolit dorul de casă cu un vin românesc servit lângă un salam de Sibiu și o bucată de telemea și el ne-a potolit dorul de Asia cu o invitație la un ping pong show thailandez de-a dreptul dezgustător. Am fost primii, cred, ce au savurat o Grasă de Cotnari la un show de striptease în cartierul roșu al Bangkokului și, sincer, mai bine-l savuram în parc.
Bangkokul a trecut repede, cu cele trei zile ale lui. Orașul ne-a primit de parcă nici nu ne-am despărțit vreodată, cu nepăsare, cu familiaritate și cu spiritul său comercial irezistibil. Vă primesc, poftiți, Welcome to enjoy our contry. Want somethiiing?

Koh Phangan (pe vremuri acasă)

Știți cum se zice că Vama nu mai e ce-a fost? S-a stricat Vama? Vama Veche s-a schimbat? Ei, bine, Koh Phangan este fix ce-a fost. Veniți aici, mai bine, dacă nu vă plac schimbările. Nimic, dar absolut nimic nu s-a schimbat. Așa că nu-i nici o grabă să revii, insula se păstrează bine, timpul are multa răbdare aici.
La Chaloklum, în nord, dacă îmi scăpam ochelarii pe jos acum un an, sunt sigur că-i găseam în același loc. Aceleași bărci la plajă, același zâmbet pe fața patroanei când îmi ia banii de chirie, aceeași căsuță, parcă puțin mai dărăpănată totuși, aceeași priveliște superbă spre golf. La dracu, același Ben vecin cu noi în spatele casei și până și aceeași israeliancă cu aceleași țâțe mari vecină la acceași casă din dreapta.

Într-un dejavu continuu ne-am cazat în căsuța noastră (da, aceeași) și ne-am apucat de treabă, ca și cum nici n-am fost plecați: înot în golf printre bărci pescărești, masa la piața de mâncare, peștic rumenit la grătar și salată de papaia, bere proastă locală pe terasă (aoleu, unde-i hamacul?!)

După rutină am pornit la vânătoare de noutăți. Noutățile nu le-am găsit la piață, nu le-am găsit în oraș sau pe plaje, ci undeva pe-un drum șerpuit pe mijlocul insulei, pe stânga, vizionând un film pe un cearșaf atârnat în spatele casei și molfăind la niște noutăți mai mici, de ciocolată cu cocos. Bogdan si Raluca și-au făcut acasă din insula noastră si ne-au primit cu brațele deschise și cu Bounty, Ferrero Roche și Raffaelo handmade din ingrediente locale. Noi ne-am prezentat cu vin, salam și brânză, normal.

Bogdan si Raluca ne-au fost în săptămâna ce-a urmat ghizi acasă la noi, acum acasă la ei. Ei au ajuns să trăiască în paginile blogului pe care l-au urmărit din România, eu am ajuns să mă bucur de cititorii mei ce m-au plimbat pe insula din poveștile mele din viața trecută.
Săptămâna a trecut repede. Când nimic nu se întâmplă timpul trece liniștit și pe nesimțite. Ce țin minte, și nu o să uit prea curând, este masajul.

MASAJUL

Ei, bine, Bogdan si Raluca se pare că se abțineau de mult timp să meargă la MASAJUL, cel mai fițos loc de masaj thailandez de pe insulă, fără un motiv întemeiat, fără OCAZIE. Nu plătesti pe un masaj de trei ori cât face degeaba, trebuie să fie ocazie. Să fie cu persoanele potrivite, să merite. E o dată în viață când te răsfeți în așa fel încât să mergi acolo, la masajul. Alex, Laura, vreți să mergem? Nici nu se știe dacă găsim loc, așa, fără rezervare. Băi, am găsit din prima, mare noroc!

Intrăm noi la salon, lux, zen, vocea recepționerului șoptită, suavă. Ce doriți de pe meniu. Ei iși cumpără toți cele mai inedite tipuri de masaj. Nu e ca și cum dacă îndrăznești să intri în acest local și să plătești atâția bani pe un masaj, alegi un simplu masaj thailadez. Nu, nu, Alex, alege în Thailanda Sweddish massage, the ultimate relaxing experience. Auzind alegerea, recepționerul imi zice sfios, Mister, vezi că-i strong, nu conteaza, băiete, eu vreau the ultimate relaxing experience.

Din anticameră ne bagă-n anticamera unde ne spală frumos pe picioare și ne trimit în cameră. Aici dezbrăcarea și să-nceapă masajul. Thailandeza mea micuță, numai un zâmbet, mă uleiește tot și… începe o pipăială în toată regula. Nici măcar pipăială, mai degrabă, așa, o mângâiere sfioasă cum îi faci unei pisici care știi că zgârie. De-abia să simtă, intenția contează.

După 10 de minute de mângâială virgină mă plâng Laurei care întreabă nelămurită dacă ăsta-i Sweedish massage?… Thailandeza înțepenește, zice nu, asta-i Balinesse massage, voiați Sweedish massage? Solly, solly, light away, now Sweedish massage, light away.

Gata, perfect. Să-nceapă the ultimate relaxing experience îmi zic zâmbind în timp ce-nchid ochii și mă relaxez în așteptarea plăcerii.
Jbang! un pumn în spate. În omoplat. Jbang încă unul. Tocmai când îmi înving reflexul de a mă întoarce en garde și mă gândeam ce dracu’? Cine dă? mă uit în spate, jbang jbang încă doi pumni în celălalt omoplat mă trimit în corzi. Thailandeza mea micuță era. Și dă-i, adică și dă-mi. Și dă-mi. Eu tot aștept plăcerea, când colo aia mă bate ca pe sacii de cartofi. Fără nicio milă, îi curge sudoarea pe ea,2 dar dă ca la balamuc. Mică thailandeza, dar are tehnică la box. M-a luat organizat dintr-o margine și nu s-a lăsat până nu mi-a terminat spatele. Noroc ca nu-s tocmai slab și am ceva amortizoare naturale, maseuza mea nu avea mănușile obligatorii unui astfel de sport.
Nu mai da, femeie, că îl doare, zice Laura plângând de râs, Nu a vrut Sweedish massage? Ba da. Ia și de aici! Jbang jbang! Șnițel m-a făcut, de departe cea mai bătaie bătaie pe care am încasat-o vreodată.

Lecție si învățătură de minte: nu comanda Sweedish massage în Thailanda. Și, extrapolând, nu cred că-i bine să vrei masaj thailandez în Suedia.
Fiecare cu obiceiurile lui, nu știi niciodata ce popor apreciază o bătaie ca la mama acasă și-i zice the ultimate relaxing experience.

Khanom

la Khanom locuiesc Brăduț Tedoo și Elena Windia. Te vor primi la ei acasă și îți vor povesti. Veți rămâne prieteni.
La Khanom sunt nouă kilometri întregi de plajă pustie. Multă mare, mult cer, mulți palmieri, tone întregi de nisip, miliarde de stele. În unele seri, la Khanom marea se preface-n lapte fosforescent. Umbreluțe sau șezlonguri nu sunt.
Tot aici delfinii sunt roz. Unicorni nu am văzut de nicio culoare.
Aici poti mânca Crevetele forțează pe cel gătit, crud. Mâncarea-i excelentă. Dacă nu te tentează delicatesele locale poți mânca și o pizza italiană, gatita la cuptor cu foc de cocos. Coaja de nuca de cocos.
Aici sunt tot felul de resorturi pentru localnici unde thailandezii cu bani vin să se uite la televizor, nu să stea la plajă.
Aici e Jam Bay, rasta-barul where everybody knows your name, unde poți intra singur după tejghea să-ti iei berea pe care tot singur ti-o treci pe nota de plată pe care o plătești azi sau mâine, când vrei, nu dacă vrei.
Aici, dacă ai noroc, poți întâlni alți romîni care au venit să vadă ce-i la Khanom. Sunt cazuri.
Altceva nu-i nimic la Khanom. Dacă vrei chestii, nu veni aici, nu-i pentru tine.

Khao Lak

La Khao Lak începe concediul, pentru cine se pricepe să petreacă așa ceva. Noi am greșit și am coborât din autobuz mai devreme, când am văzut semn cu Ramada, săgeată 100m. Am mers prin praf cu trollerele după noi până ne-am încălzit, am băut o bere, am mai mers, era să mai bem o bere, dar am ajuns la hotel acoperiți de praf și șifonati de la prea cald. Fețele de am venit din Europa special la hotelul vostru de lux erau de mult pierdute.

Hotelul începe cu multe scări și fără niciun mod practic de a urca trolerele pe scările respective. Așa știi că-i smecher. Sunt hoteluri la care-ți duci singur bagajele la recepție și sunt hoteluri la care lași bagajele oriunde ai tu chef și vin ele singure la cameră. Sunt hoteluri la care te cazezi pur și simplu și hoteluri la care înainte să te cazezi te ceartă recepționerele că de ce nu ne-ați anunțat să venim să vă luăm de la autobuz și v-ați obosit ca proștii mergând pe picioarele voastre? Cocktail on arrival, bineînțeles.

Camera? Ce să vă povestesc. În hotelurile de lux ai pat matrimonial. În hotelurile de lux thailandeze ai două paturi matrimoniale. Dupa 6 ani de relație cu Laura am dormit separat, de bună voie și nesiliți de nimeni. Fără să ne certăm. Cadă? Minipiscină, era să mă înec făcând un duș.

În hotelurile de lux din Europa ai happy hour. În Thailanda ai mai multe happy hour. Până pe la 1 dupămiaza e ok să bei gin tonic, e la jumătate de preț. Între 1 și 3 e și mai bine să bei gin tonic, sunt două la preț de unul. După 3 cred că era gin tonic la ofertă.

Băi, ne-am relaxat la hotelul ăsta cât nu m-am relaxat în toate concediile de până acum la un loc. La plajă nu am ajuns decât în vizită de inspecție, în rest am profitat de ofertele de la piscină. Noi și mulți pensionari europeni zbârciți ne-am simțit excelent.
Cam asta a fost tot în excursie.

Pe 23 iunie am sărbătorit un an de când nu am mai povestit nimic pe blog. Sper să nu mai am aniversări din astea. Brăduț, multumim!

 

Vecinii mei din Koh Phangan

Pentru amintirea mea vreau să povestesc aici despre cei care mi-au fost vecini în ultimele luni în Koh Phangan și despre ce am înțeles de la ei sau, mai bine zis, prin ei.

Programatorul

A locuit fix la casa de lângă noi pentru aproape doi ani. Gazda ne-a zis că a cazat un cuplu de programatori, dar noi nu l-am văzut decât pe el, ea a rămas pentru totdeauna doar o poveste a gazdei. Cam pe la 40 de ani, bine făcut, nici frumos, nici urât, cu un început de chelie și o bună dispoziție constantă. În fiecare dimineață se aleargă printre palmieri pe aici cu o sticlă de apă plată în brațe, pornind crossul încă de pe treptele casei și întorcându-se transpirat, tot în pas alert. După care pune sub braț câteva cărți și un laptop și pleacă în oraș, de unde nu se întoarce până spre seară. Cântăreț de mare valoare în bucătărie, nu l-am văzut pe terasă, privind peisajul, până cu o zi înainte să dispară definitiv. Cu toată buna lui dispoziție și veselia la alergarea de dimineață, cu toate cântecele lui strigate din bucătărie, de fiecare dată când îmi cădeau ochii pe casa vecinului nostru mă cuprindea o senzație de ceva nu este în regulă aici. Nu-i ok să nu se audă cu lunile voci omenești din casa cuiva, niciodată. Nu e ok să nu gătești decât pentru tine, cântând. Nu mi-ar plăcea să nu am cui să arăt uite, bi, pasărea aia colorată, cu cioc mare și galben care croncăne în copacul de lângă. La 40 de ani, când pe mine mă visez înconjurat de câțiva copii, cu prieteni, cu viață plină de viața altora, el aleargă, cântă , citește, doarme singur în paradis.

Americanii

Doi tineri americani, spre 30 de ani (ciudat cum odată ce avansăm în vârstă, pragul tinereții alunecă și el din ce  în ce mai departe. Până când oare? Voi zice vreodată …doi tinerei pe la 60…?) ne-au ținut și ei companie locuind într-o casă vecină cam o lună de zile.  Se încadrau perfect în tipologia americanilor și australienilor de pe aici: mușchi, frate. Bicepsul biceps, curul cur, abdomenul abdomen. El cât ușa, tatuat pe tot corpul, chel și buldozer, ea subțire și bine tonifiată, atât de subțire că pare că ai putea tăia sticla cu ea. Am mai scris despre asta, în toată călătoria m-au fascinat băieții ăștia care-s peste tot aici. Nu numai că-s peste tot, dar greu găsești altfel, de nu mai știu unde să-mi ascund burțile pe plajă. Și m-am tot întrebat cum naiba, ce genă comună au toți de poți să le numeri fibrele mușchilor prin tricou. De la vecinii mei am aflat: au gena trezitului de dimineață urmat de exerciții. O dimineață cu bicicleta (eu dealurile de pe aici nu mă încumet să le urc nici cu pejosul, ei se dădeau cu bicicletea fluierând), o dimineață cu joggingul, după amiaza înot. O lună cât au locuit aici m-am săturat să-i văd pe ăștia doi întorcându-se transpirați, gâfâind după sport. Eu în hamac odihnit, ei rupți de oboseală, eu cu burtă, ei cu mușchi. Am aflat că sportul nu înseamă alergat în parc 10 minute după care trei beri la terasă, sau yoga, sau 15 flotări și vai, sau hai la pilates. Nu, nu! Mușchii se fac cu muncă la galere, nu joacă.

Israelianca

La un moment dat se mută la casa cea mai apropiată de noi o simpatică. Tânără, pe la 40 de ani, înaltă, bine făcută, nici grasă, nici slabă, cu o pereche de țâțe imense, imense. În fine. Seară de seară, după căderea întunericului, am observat noi că se strecoară la ea în casă, discret, un thailandez negricios. În fiecare dimineață același thailandez pleacă tot la fel de discret pe la 7-8, înainte de a se trezi lumea la viață. Contrast mai mare nu am văzut. Ea înaltă (mai înaltă ca mine cred), el mai pe la un metru jumătate. Ea bine făcută, el nu are 50 de kile. În serile târzii când discută pe terasă romantic la lumina lumânării, ea vorbește o engleză muzicală, cursivă, frumoasă, el nu scoate mai mult de un da sau nu, și alea lătrate. Ea albă, el negru, ea frumoasă, el urât. Cum dracu’? De ce? Ar putea avea orice bărbat și-ar dori, ce se întâmplă, bi, aici? Laura, de colo: Simplu, el este tânăr, iar ea …

Religiosul

În casa din spate am avut cazat un băiat (pe ăsta nici nu l-am văzut la față) care m-a uimit. Într-o dimineață dormitam eu în hamac, visând la un post pe blog, când mă trezește o voce țipată pe engleză. Hm, avem vecini, cineva vorbește la telefon, mă dumiresc eu în sinea mea, încercâd să dorm mai departe. Băi, frate, dar ce le mai țipă. După 10-20 de minute deja sunt nedumerit, ce fel de abonament are ăsta de stă atâta în roaming, sau poate este pe Skype, dar nu se mai aude nicio altă voce, poate vorbește local cu alt nebun din alt colț al Thailandei, și totuși ce tot urlă acolo? Ia să tragem nițel cu urechea să vedem ce se întâmplă. N-am reușit să aud conversația, dar am înțeles despre ce era vorba. Cuvintele care se repetau constant, urlate, accentuate, din doi în doi, erau: god, holy, kabala, spiritual, meaning, they, us, realization, enlighten, resurection, materialistic, sacred, spirit, truth, lies, etc. Trecând pe lângă casa lui am văzut. Laptopul deschis turna continuu noianul de urlete, vecinul stătea pe jos cu ochii închiși, întins pe spate pe un preș de yoga, pe terasă. A făcut chestia asta aproape zilnic, timp de câteva ore, după care stingea setea religioasă cu o porție de muzică indiană, yoghină, știți la care mă refer, muzică sfântă care nu înseamnă nimic, pe care până și îngerii din rai s-ar plictisi ascultând-o și ar coborî pe pământ, la o bere.

De pe delușorul pe care locuim avem sub ochi toată partea de nord a insulei, golful Chaloklum cu bărcile lui pescărești micuțe, marea fără sfârșit, norii care se-mbulzesc ca la spectacol peste palmierii verzi. Lumina se schimbă la fiecare două minute, oceanul are tot timpul altă culoare. Sute de păsări de toate felurile cântă cât îi ziua de lungă prin copacii din jurul caselor. Mierlele în partea asta de lume sunt mai populare decât găinile, dacă arunci un grăunte pe terasă  se reped trei să-l culeagă în culmea ciripitului.

Ce fel de dumnezeu e ăla pe care ca să-l vezi trebuie să închizi ochii și să-ntorci privirea de la așa ceva, iar ca să-l auzi trebuie să dai volum în boxe până să sperii tot păsăretul și să-l faci să tacă?

Englezul

În ultima casă stă Ben, locuiește pe insulă de patru ani. Ben este cel care m-a făcut să înțeleg că nu mi-ar plăcea să locuiesc aici patru ani. E momentul să începem să ne gândim la întoarcerea acasă.

Dis-de-dimineață

Astăzi dis-de-dimineață: Dorm, visând că mă aleargă cineva, aud gălăgie. Dar gălăgia nu-i în vis, realizez într-un sfârșit. Aloo, ce-i cu gălăgia?

Deschid un ochi, e lumină , afară-i soare deja. Îndrept ochiul spre telefon, e opt fără zece, aha, de abia ce a răsărit. Și iar, voci.

Cine vorbeste și de ce? Vocea Laurei se-aude cu ecou, discută cu cineva, se ceartă cu cineva. Nu în dormitor, undeva departe, poate în bucătărie?  Visez? Nu. La cine țipă? De ce țipă Laura la cineva atât de dimineață?

Găsesc într-un sfârșit energia să strig din pat: La cine țipi bi, ce-ai pățit?

Mă cert cu un fluture, vine răspunsul. Vrei să-ți fac o cafea?

Offf…

Da.

Viața ca o cutie cu bomboane

 

A trecut mai mult de un an de când am plecat de acasă, perioadă din care am petrecut în Thailanda mai bine de jumătate. Nu așa a fost făcut planul inițial, dar țara zâmbetelor ne-a atras ca un magnet, fiecare despărțire fiind urmată, nu târziu, de o dulce revenire.

Chiar și acum când încetul cu încetul ar trebui să planificăm întoarcerea categorică ”acasă”, în România, gândul ne stă tot la acel viitor incert care va face posibilă întoarcerea ”acasă” în Thailanda. Logica îmi spune că am de făcut planuri pentru România, dar deja mă văd înapoi pe plajă.

Zilele trecute Tedoo a lansat concursul numit „Thailanda, te iubesc!”. Cu ceva ani în urmă, când m-am alăturat grupului cu același nume, denumirea mi s-a părut oarecum siropoasă. Ei, ce atâta ”Thailanda, te iubesc”, ce-i totuși acolo de se-ntâmplă atâta dragoste – extraordinar! Dar acum, gândindu-mă la lunile ce au trecut, la cum ne-am simțit și la ce am trăit aici, planificând perioada următoare și iminenta întoarcere pe plaiurile mioritice, nu cred că ar fi putut găsi o denumire mai potrivită. Țara asta a reușit să ne intre sub piele, să ne devină acasă într-un mod pe care nu l-am mai cunoscut în călătoriile nostre. E greu să iubești o țară, dar, se pare, nu imposibil.

Bangkok

Sunt în Bangkok cu părinții mei, proapsăt culeși de la aeroport, veniți într-un suflet să-și vadă copilul, copil ce nu l-au mai văzut de anul trecut pe vremea asta. Au economisit din pensie, și-au căutat singuri bilete la reduceri, au găsit, le-au rezervat și, după câteva luni, sunt tot numai un zâmbet pe străzile Bangkok-ului, cu ochii mari plimbați pe toți pereții. Ăștia ce fac aici, Alex? Dar ăștia? Ce i-ai zis acolo? Saavaaadiii cum?

Azi suntem în drum spre obiectivul turistic ”nu știu ce templu”, mama are o listă întreagă culeasă cu grijă dintr-o carte cumpărată din timp și studiată din scoarță-n scoarță. Eu le-am identificat pe hartă și am pornit toți patru, cu mine-n frunte, cu mâinile în buzunare, vânătoarea de temple buddhiste.

Mergem în pas domol de plimbare. Îi las să-și clătească ochii de toate văzutele și nevăzutele, minunându-se la fiecare pas așa cum m-am minunat și eu prima dată când am pășit pe pământul Asiei. În zilele în care Bangkok-ul nu e exagerat de încins (foarte rare) plimbările pe străzile sale înguste sunt o adevărată plăcere și o bună ocazie de a observa miliardele de comercianți în mediul lor natural – piețele improvizate care se găsesc peste tot. Ziua de care povestesc nu era una din zilele cele mai răcoroase, așa că am ales traseul încercând să maximizez umbra disponibilă, deci străduțe cât mai lăturalnice, în direcția noastră de mers.

Mergeam, zic, pe o străduță îngustă și umbrită de blocurile dărăpănate, pe stil thailandez. Undeva am greșit totuși traseul, deoarece străduța aleasă se dovedește a fi prea lăturalnică – nu se mai vede țipenie de om, cu excepția unui moșneag gârbovit care veghează partea dreaptă a drumului, câțiva pași în fața noastră. Ne studiază așa cum au bătrânii obiceiul să studieze, din punct fix, cu ochii mirați. Cum ne apropiem de el dă să se ridice, observ, și cu un efort supraomenesc se împinge în baston și se îndreaptă de spate. Are spre o mie de ani, riduri mai multe decît poți să numeri, privirea fixă și zâmbitoare. Ne zice hotărât, tare, rar și exersat, ca la școală: GOOD MORNING. Tata rămâne surprins, eu rămân și mai surprins. La thailandezi e distanță lungă de la „sawadeekap” (salut cu care te întâmpină peste tot) la ”hello”, dar „good morning” nu am auzit până acum în Thailanda. Până să ne dezmeticim și să răspundem la salut, ridică o mână cu care face un gest larg în jurul său, spunând, pe cuvinte, zâmbitor, mândru și hotărât: YOU ARE WELCOME TO ENJOY MY COUNTRY. Închide discursul cu un zîmbet deschis, cu o gură care nu mai păstra nici măcar amintirea dinților de demult. THANK YOU VERY MUCH, îl aud pe al meu tată cum mulțumește frumos. Tata a învățat engleza în ultimii cinci ani, singur, cu dicționarul, caietul și creionul în mână. Tata zâmbește, moșul zâmbește, se așează, iar noi ne continuăm drumul sub privirea sa, simțindu-ne bineveniți în Thailanda, ca și cum un întreg comitet de primire thailandez tocmai ne-a dat onorul pe covorul roșu. Așa începe dragostea și este întreținută de fiecare thailandez care zâmbește, de fiecare “Bine ai venit” pe care-l primești oriunde ai merge.

Ranong, coasta de vest a Thailandei, granița cu Myanmar

Unele situații ne învață că lucrurile nu sunt așa cum credem noi că ar trebui să fie. Spiritul și logica noastră occidentală sunt obișnuite să facă planuri, calcule, să înțeleagă. Lucrurile trebuie să se desfășoare normal – dacă este logic, așa se va întâmpla, oamenii sunt întregi la cap și își vor urma interesul. Suntem învățați să înțelegem, să judecăm, să planificăm și să ajustăm planul în funcție de desfășurarea actuală a situației. Ei bine, Asia este marele profesor care te învață, și încă rapid, că tot ce credeai, tot ce știai, tot ce ai planificat nu este așa, ci altfel, și asta fără nici un motiv de care să te poți agăța, fără o logică pe care să o poți urmări și care să-și justifice existența. Aici înveți, și încă destul de repede, că lucrurile sunt așa cum sunt, fără ”de ce”. Când merge, merge, când nu, zâmbești și mergi mai departe, altfel îți pierzi rapid nervii și mințile și tot nu va merge așa cum vrei tu.

Suntem în Ranong pentru a face ceea ce călătorii experimentați numesc un ”visa run”, o ieșire-intrare rapidă la granița Thailandei pentru a activa intrarea a doua a vizei noastre turistice. Am ales granița cu Burma pentru că este cea mai apropiată de reședința noastră actuală din Koh Phangan.

E opt dimineața. Planul l-am făcut de aseară. Ne trezim la șapte, întrebăm la recepție cum ajungem în port, aflăm, la opt ieșim să bem o cafea, am ochit aseară trei cafenele fix lângă hotel, mi-e dor de un espresso. Întrebăm și acolo cum ajungem în port, să fim siguri. După care mergem la bancă, am ochit-o de asemenea aseară, cumpărăm 20 de dolari pentru viză să nu ne hoțească în Burma la cursul valutar și purcedem spre destinație, în port, în final, unde tocmim o barcă și rezolvăm visa run-ul. Sună simplu, nu? Planul pare bine făcut, suficient de precis cât să știu ce fac în continuare, suficient de larg cât să las loc de neprevăzut. E un început de zi, nu l-am cerut pe Dumnezeu într-o pungă de alune.

Ei bine, ziua nu s-a desfășurat chiar cum o planificasem. Good morning, good morning, check out, please. Se poate să ne spuneți cum se ajunge în port? Sigur, nicio problemă, pe strada pe care se află hotelul nostru luați bus-ul 4 spre dreapta, vă lasă direct unde aveți treabă, la Immigration, în port. Mulțumim frumos. În drum spre cafea, tot casc ochii la strada pe care mergem, căutând bus-ul 4. Descopăr uimit că în primul rând strada e cu sens unic spre stânga, deci nu există mașini spre dreapta și chiar și așa, trec pe ea bus-uri de toate numerele, mai puțin 4. Întrebându-mă în sinea mea cât de idiot trebuie să fii să trimiți clienții pe o stradă cu sens unic în direcția opusă, stradă așezată fix în fața hotelului la care vii zilnic la serviciu, mă consolez că aflăm noi la cafea cum ajungem în port, de la un om întreg la cap.

La cafea, iar surpriză. Cele trei cafenele ochite de noi sunt toate închise, una lângă alta. Măi să fie, ce mama dracului se întâmplă aici? E aproape ora nouă deja și cafenelele sunt încă închise? Nu-mi vine să cred. Bi, ia hai la vale, găsim noi un cafengiu care a înțeles că oamenii beau cafeaua dimineața, nu seara. După aproape o oră de dus-întors am găsit de toate: haine, mâncare, bijuterii și găini vii de vânzare, mai puțin cafea. Trăim într-un oraș parcă supus unei conspirații locale în care toate cafenelele sunt închise la începutul zilei.

Renunț. Hai la bancă, mi s-a luat de cafea. Uite o bancă acolo. Bună dimineața, vrem să cumpărăm 20 de dolari, poftim pașaportul, mulțumim. Se uită mirată la noi fata de la ghișeu, se ridică, fuge într-o cameră alăturată, stă 5 minute, după care revine. Sorry, nu avem. Nu aveți 20 de dolari? Nu. Sunteți bancă și nu aveți de vânzare 20 de dolari? Nu, încercati, vă rog, la altă bancă, sunt mai multe bănci în direcția aia. De uimire am uitat să o întreb cum ajungem în port, dă-i spre banca următoare. Aici, același scenariu. Sorry, nu avem. Încercați la banca următoare. La a treia discursul e diferit. Sorry, nu avem, încercați în port. Deci sunteți bancă și mă trimiteți în port să schimb 20 de nenorociți de dolari? Corect.

Am intrat în ȘAPTE bănci. Șapte bănci dintr-un oraș de frontieră cu o țară în care valuta cvasioficială este dolarul nu au avut 20 de dolari de vânzare în acea dimineață. Am capitulat, am ieșit înfrânt în stradă cu privirea deznădăjduită, fără direcție, fără cafea, fără bani de viză, prin căldură. E 11 dimineața și nimic nu a funcționat din planul nostru. Ce facem? Nu știu, îmi recunosc într-un final, habar nu am cum se fac lucrurile în orașul ăsta, nu înțeleg nimic.

Un claxonat mă scoate din disperarea mea. Where you go? Port. Get in. Este bus-ul 3.

În port ne ia unul de mâna direct din taxi. Veniți cu mine, mergeți acolo, poftim formularul, completați asta, urcă în barcă, poftim 20 de dolari, copii după pașaport aveți? Nu. Vă fac eu. Coboară din barcă, mergeți la clădirea verde, vă aștept aici, urcă în barcă. Până să ne dezmeticim, în nici o oră eram din nou în Thailanda, fără să știm ce ni s-a întâmplat. Cafea nu am găsit, dar am înlocuit cafeaua cu o bere burmeză rece și bună. Cum am făcut, bi, asta?

Câteodată înțelegi că lucrurile se întâmplă așa cum vor ele, nu cum vrei tu, dar se-ntâmplă. Toate funcționează altfel pe continentul ăsta, dar funcționează, oamenii sunt oameni peste tot și viața este frumoasă, doar că trebuie să înveți cum să o lași să fie frumoasă, fără să o încurci cu planuri și așteptări.

Koh Jum, toamna anului trecut

Era octombrie. Printr-un șir de evenimente cu totul și cu totul ciudat, am ajuns într-o tură cu motoretele prin sudul Thailandei, tură înființată ad hoc, participanți eu cu Laura, fratele meu, Vlad, și Brad Florescu de la Tedoo care ni s-a alăturat, indecis, în ultimul moment. Așa că iată-ne pe trei motorete mici și colorate, îmbarcându-ne pe un long tail boat cu destinația Koh Jum.

Despre insula asta noi nu am auzit până acum, dar Brăduț, el funcționează altfel. Auzi, tu ai mai fost aici? Nu. Și de unde știi cum și ce, de ce te duci așa, cu pasul apăsat, în direcția corectă de parcă ti-a desenat cineva cu creta pe plajă traseul? Ridică din umeri și sare în barcă, scrutând cu ochii orizonturile albastre. Am auzit că-i foarte mișto insula. Să mergem!

Ajunși pe insulă, acum ce-i de făcut? Brăduț pare în continuare că știe ce face, dirijat de vreun soi de busolă internă. Vrrrum pe drumul din praf, și după ce dăm un rotocol aproape complet al insulei poposim într-o pădurice de palmieri de care se sprijină discret câteva bungalouri firave din bambus. Marea și plaja se văd printre palmieri, e și o terasă pe aici pe aproape, îi zice și recepție, are bere rece în meniu, totul e perfect, zice, aici ne cazăm. Cu berea în mână ieșim pe plajă și ne trântim cu fundul în nisip și cu ochii în orizont.

Mamă, ce vibe are insula asta. Așa zice.

Da, domnule, vibe, vibrează. Are dreptate. Eu nu am înțeles niciodată cum vine asta cu energiile, cu vibrațiile, dar aici, pe plaja asta, am simțit vibrația insulei. Am simțit-o respirând, trăind, vie. Am rămas cu ochii în plaja aceea trei zile, trei zile în care nu ne-am mișcat din hamace, nu ne-am gândit la nimic, nu am avut nicio grijă. Timpul a trecut pe lângă noi, seară de seară ne-am adunat cu toții din resort la aceeași masă și am depănat amintiri ca la gura sobei. În resort au mai fost prinși ca peștele-n năvod doi americani plecați în călătoria vieții și o italiancă ce savura singurătatea în ritmuri de meditații yoghine. Laura i-a desenat cu henna, Brad ne-a cântat la chitară, Vlad ne-a turnat în pahare.

Vibrație mai puternică decât pe Koh Jum nu am mai simțit nicăieri. După excursia asta am început să fiu atent. Fiecare insulă, fiecare loc emite o oarecare vibrație, este într-un fel. Se-ntâmplă de la energii, de la dumnezei, nu am idee și nu pricep nici acum, dar într-un fel te simți pe Koh Samui, în alt fel pe Koh Phangan, în alt film ești în Phuket sau Khanom. Nu ține de resort sau de locuitori sau de ce ai mâncat, pur și simplu fiecare loc îți transmite bine ai venit în felul său. Iar Thailanda cu totul vibrează într-un mare fel, depinde de tine dacă vrei și știi cum să-i asculți muzica.

Koh Samui, vara anului trecut

Este seară și suntem obosiți după o zi plină. Am dat ture cu motoreta, am vizitat elefanții, am făcut și am dres. Tot ce-mi doresc este o bere rece și un pat moale.

Berea o iau de la 7eleven, mă așez la masă lângă recepție s-o savurez cum se cade. Eu și ea, noi doi, împreună. Ascult zgomotul nopții cum bâzăie pe lângă mine. După atâta timp aproape că nu mai aud vietățile junglei cum se petrec noapte de noapte în jurul meu, o dată cu zgomotul mării care se izbește-n plajă.

Mă distrage din discuția mea cu berea un tânăr solid și încruntat care, cu o față adormită, trece pe lângă mine și începe să izbească cu pumnul în ușa recepției hotelului. Zbag zbang. Zbang zbang. Se deschide ușa si apare răvășită, încă dormind, patroana hotelului. What?

Opriți dracului alarma, zice nervos insul pe engleză. Nu mai suport, opriți naibii alarma aia, că m-a căpiat.

Ce? thailandeza noastră bulversată. Ce alarmă?

Alarma, cucoană, ești surdă, nu o auzi?! Ascultă!

Ascultă cucoana, ascult și eu. Nu se-aude nicio alarmă. O fi nebun.

Cucoana îl trimite la culcare. Nu se aude nicio alarmă, lasă-mă-n pace.

Ăla se îndreaptă disperat spre bungaloul lui, când, într-un final, deslușesc și eu alarma care-l ține trez. În zgomotul junglei se aude, undeva departe, piu piu, cântecul sacadat al șopârlelor tokai gecko. Piu piu, face alarma în junglă, dap, mă gândesc, închide dracului alarma, cucoană, că mâine-ți fac un review pe Booking de nici naiba nu-ți mai vine la resortul sufletului, printre palmieri. Corect, atunci când dormi numai între alarme toată viața, cred și eu că dacă auzi natura te iau nervii și bufnești.

Închideți, domnule, toate alarmele, să putem dormi. Ei, comedie!

Plaja cea mai frumoasă din Thailanda

Am găsit-o. Ascunsă bine, departe de civilizație. Ok, hai să ne cazăm. Uită-te-n stânga, uită-te-n dreapta, nu se vede nimic, nici un hotel, nici un bungalou, nici un restaurant. Ce ne facem? Dăm o tură cu motoretele cât e plaja de lungă, nimic. Da’ nimic, atât de nimic nu am mai văzut niciodată în Thailanda.

Ia uite ce se holbează ăia la noi cum dăm ture. Mai bine-i întrebăm pe ei cum facem.

Nu vă supărați, sunt ceva hoteluri în direcția aia? întreb pe o engleză simplificată sperând din tot sufletul să mă-nțeleagă localnicul.

No, îmi spune zâmbind.

No? întreb ca să mă asigur.

Yes, răspunde amabil.

Yes?

No!

Sunt sau nu hoteluri?

No.

No?

Yes.

Yes?

No.

No?

No yes.

No?

Yes.

Atunci poate sunt în direcția cealaltă?

No.

No?

Yes!

Renunț. Sun la un prieten cunoscător: Auzi, frate, unde mă cazez în pustietatea asta? Am dat aici peste un idiot care-mi răspunde cu „no yes” la întrebări. Sunt ceva hoteluri?

Nu erau. Ăla nu era idiot. Eu eram. În Thailanda nu există ”nu” PUR. ”Nu” se spune, în principiu, ”nu da”, adică nu e da, e nu. Se neagă afirmația. Simplu, nu-i așa? Adică „no yes” face sens la ei. O diferență minoră în modul de construire a limbii duce la un exercițiu de comunicare cu adevărat imposibil, chiar dacă interlocutorul vorbește engleză. Pot numai să-mi imaginez cât de prost am părut eu săteanului care nici după ce a învățat frumos engleza nu a putut dumiri pe farangul tâmpit care l-a luat la întrebări. Nu da, ce nu-i clar?

Dar plaja, da, nu nu da, este cea mai frumoasă pe care am văzut-o. Parol!

Koh Phangan, acum două luni

Koh Phangan noaptea, suntem pe motoretă, mergem spre casă, 60 de km la oră, tocmai fac o depășire. Mă uit spre stânga să văd pe cine depășesc, când văd, să-mi sară ghidonul din mână nu altceva. La ghidonul celeilate motorete un puștan, nu avea treizeci de ani, aplecat în față puțin, spre ghidon, încearcă s-o acomodeze pe partenera sa blondă care, în spate, cu o mână ținea un copil de țâță, iar cu cealată mână ținea de țâță, îndesând-o în gura copilului. Pun pariu că nici unul dintre voi nu a văzut până acum scena asta live, la 60 km la oră pe motoretă, la 10 noaptea. Nici măcar nu purtau căști.

Alte fotografii, din alte amintiri, mai jos. Alegându-le am sentimentul acela, de când eram copil, că trebuie să aleg bomboana din cutia de ciocolată, și nu știu pe care să o iau, toate arată delicios.

Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro

 

Maestrul Kung Fu

Umblă niște zvonuri prin paradis, vi le povestesc și eu așa cum au ajuns la mine.

Se pare că s-a aciuat pe insula noastră un chinez care seamănă tare cu maestrul kung fu din filmele vechi cu chinezi zburători, îl știți pe cel despre care vorbesc, a apărut și în Kill Bill. Diferența minoră ar fi că în loc să aibă părul lins, l-ar avea în dreadlocks, în rest este leit el.

Ne-a povestit despre el prietena Laurei, franțuzoaica. L-a cunoscut în cafeneaua ei, la șosea. A intrat și a comandat un ceai în una din zilele în care nu știu cum și de ce franțuzoaica noastră avea o gleznă scrântită și piciorul umflat.

Șontâc șontâc prin cafenea, chinezul o vede și-o-ntreabă: Nu vrei să te repar eu? Cum să nu! Fap fap fap, scoate chinezul din robă trei ace din alea subțiri de acupunctură și le-nfige rapid în Geraldine a noastră, stai așa trei minute. Fap fap fap, scoate acele, plătește ceaiul și pleacă pe motoretă cu barba în vânt. A doua zi dimineață piciorul era în regulă, nu mai avea nici pe dracu’.

Trec zilele și franțuzoaica noastră cade din pat și se trezește cu umărul dizlocat, se pare că fetei i se-ntâmplă numai nenorociri. A căzut din pat noaptea de abia se mișca și era pe picior de plecare spre spital. Iar se nimerește chinezul pe acolo, la ceai, o vede și-i zice: Decât să mergi la spital, nu vrei mai bine să te repar eu? Cum să nu, nu mă grăbesc la spital, răspunde Geraldine.

Fap fap fap fap fap, scoate chinezul din robă cinci ace și le-nfige rapid în Geraldine a noastră, stai așa, cică, cinci minute. Fap fap fap fap fap, scoate acele, plătește ceaiul și pleacă pe motoretă cu barba în vânt. Geraldine tot îndoită de spate, de abia s-a aplecat să culeagă banii de pe masă. Acupunctură my ass, își zice printre dinți, a fost noroc chior cu piciorul, da’ și eu proastă să cred că cinci ace-n fund repară un umăr dizlocat. Își pregătește un sandviș gras de fumat și-și vede de treabă necăjită. Mâine mă duc la spital, își zice.

În noaptea ce a urmat, pe la două noaptea, Geraldine se trezește urlând de durere. Umărul s-a așezat la locul lui, singur, în somn. A adormit în cinci minute fără s-o mai doară nimic. Și ăsta a fost și umărul.

Mai trec zilele și își aduce aminte iar Geraldine de chinez. Îl sună și-i zice De data asta nu am pățit nimic, dar dacă n-ai în cine să înfigi acele alea, îți stau la dispoziție. Cum să nu! Vine chinezul, se uită la ea și-i zice: arăți cam obosită. Fapfapfapfapfapfapfapfapfap, în câteva mișcări o umple de ace. Și-n fund, și-n frunte și peste tot, ce mai, era pernuța croitorului. Stai așa zece minute. Fap, scoate acele, plătește ceaiul, îi spune and now you sleep și se cară. A dormit o lună, zi-noapte, nu conta, cum se dădea jos din pat dimineașa i se făcea somn. Somn la prânz, somn seara, somn tot timpul, o lună-ntreagă. Până i-a trecut orice urmă de oboseală ar fi avut.

Mai zi-ne de chinez, Geraldine. Moșul, moș, dar îi umblă ochii numai după puștoaice tinere. Se dă la orice mișcă, iar dacă nu mișcă-i dă un cot. De fiecare dată îl vede cu altă gagică pe motoretă. Iar în fiecare dimineață face scheme de tai chi în fața casei, de se adună curioșii ca la circ. Din astea.

Mi-am zis: pe ăsta vreau să-l cunosc. Hai să aranjăm de-o întâlnire. Dar na, chinezul se pare că nu mai răspunde la telefon. Mă, o fi fost o invenție a franțuzoaicei, chinezul nu există, a fumat prea multe sandvișuri Geraldine a noastră. Până azi dimineață când vine Laura la mine cu o față de parcă era electrocutată. Ce-ai pățit, bi? M-a sunat chinezul. Așa și, ce-a zis? Și-a cerut scuze că nu ne putem întâlni, a zis că e în Bangkok, mâine pleacă-n Moscova, după care se duce spre Europa. În iunie o să fie-n România, la nu știu ce festival Rainbow, după care în iulie în Budapesta. Așa, și ce-i cu fața asta? Avea o voce de nu-i dai treizeci de ani. M-a șocat vocea, vocea de om foarte tânăr. Nu ți-a zis Geraldine câți ani are moșul? Nu, câți are? OPTZECI ȘI DOI.

Deci în iunie, care-l vedeți prin București, măcar știți despre cine-i vorba. Atenție cu prietenele pe lângă el.

Anul nou buddhist.

Ko Phangan, Thailanda

Tocmai mi-am luat o căldare de apă (udă și rece) în cap. De unde fac rost de apă rece pe căldura asta, mă-ntreb uimit în timp ce savurez acele de gheață care au urmat traseul apei de-a lungul coloanei până sub centură. Nu-i așa de rău cum pare, mă autoconsolez în timp ce mă scutur ca un cățel plouat, oricum sfârâiam de cald. Cu zece secunde mai devreme un băiețel (nici 12 ani nu părea să aibă) m-a împroșcat cu un pistol mare și roșu Angry Birds de pe marginea drumului. De pe motoretă m-am prefăcut și eu că-l împușc, cu două degete și cu o privire serioasă. Două minute mai târziu văd, tot din mersul motoretei, o căldare plină cu apă aruncată de aproape, de la spate, în capul unei blonde tinere. Apa a picat pe ea aproape cu încetinitorul, expresia feței i s-a schimbat, surpriza i-a deschis ochii mari, i-am putut citi temperatura apei în irisul albastru și, fără să-mi dau seama, se pare că mi-a încolțit un zâmbet: știu cum e, prințeso, tocmai m-am ars și eu, rece, așa-i? De unde crezi că-și iau apă rece pe căldura asta? Mi-a văzut zâmbetul și s-a motivat sufiecient cât să arunce după mine cu sticla desfăcută, ținută la îndemână. 

Azi e Songkranul,  anul nou buddhist.  Pe aici e o udeală generalizată, o bătaie nebună cu apă. Farangii poartă după ei puștoace imense de stropit, thailandezii au făcut filtre pe drumuri unde împart cu generozitate la tot trecătorul câte un bol de răcoare, babele cară muniție constant combatanților, cu atașul motoretelor.

E cald și toată lumea-i veselă și fericită.

Mai mult pe tema asta v-a povestit Brăduț, pe Tedoo. La mulți ani tuturor buddhistilor, precum și tuturor celor care-și sărbătoresc astăzi numele înflorate. Vă țin la curent cu desfășurarea ostilităților.

Și s-a făcut un an…

Am reușit în sfârșit să mă mobilizez și să mă așez la birou să scriu câteva cuvinte pe blog, cu ocazia asta festivă. Azi cică sărbătorim un an. Da, nici mie nu-mi prea vine să cred că a trecut deja un an de când am plecat de acasă, un an de călătorit, un an altfel decât toți ceilalți.

Inițial am vrut să fac o selecție, să scriu un post din ăla cu zece lucruri pe care le înveți într-un an sabatic, știți la ce mă refer. Posturi din alea care atrag clickul numai prin titlu – zece motive să citești, zece legume care slăbesc, zece cele mai bune beri sau zece cele mai rotunde țâțe. Zece clickuri să dai, zece vieți trăite îți voi povesti acum, intră aici să vezi, nu poți rata așa ceva.

Mi-am dat seama în schimb că nu pot rezuma anul ăsta în câteva rânduri. S-au întâmplat atât de multe și totuși parcă mult prea puține. Am învățat atâtea și parcă încă suntem la început de drum. Stau și mă-ntreb nu unde s-a dus anul trecut, ci unde s-au dus ceilalți ani.

Ce voiam să vă zic totuși, simplu și la obiect: A fost mișto, foarte mișto. A fost cu aventură, cu oameni, cu cărți și soare. A fost cu multă sinceritate, cu încredere, cu riscuri și cu șanse. A fost un joc la loto cu toate biletele câștigătoare. A fost natural, a venit totul de la sine, a curs și ne-a dus și pe noi cu valul. Nu aș schimba nimic, nu m-aș întoarce nicăieri din drum pentru că nu mai știu ce înseamnă asta.

Și… să nu uit: zece poze din locuri, mai jos. V-am pupat!

  

În Penang. Reveniri.

Malaezia, Penang, George Town

Așa cum noi ne-am întors în Penang vă-ntorc și pe voi, în timp, pe blog. Am trăit la această revenire o senzație ciudată: timpul parcă s-a derulat invers, am mai văzut filmul ăsta, în cealaltă direcție. La venire am experimentat, în revenire ne-am amintit și am savurat. Ne-am cazat în același hotel, în același pat, printr-un oarecare noroc. Camera era rezervată, dar managerul hotelului a dezocupat-o brusc, pentru clienți fideli: noi.

Indienii noștri simpatici ne-au servit cafea și samosa la farfurie, cu cleștele de patiserie de data asta pregătit. Nu au uitat filmul prin care au trecut acum câteva luni în fața acelorași spectatori. Au zâmbit, și-au adus aminte de noi și ne-au primit ca pe niște cunoscuți.

Intermezzo. Îmi citește Laura de pe Facebook „I s-a fost furat uneia rucsacul de la Agama restaurant. Ghici ce avea în el? Un MacBook Pro I7, un GoPro Hero 3, un HEAVY gold pen și un grey ARMANI swimsuit.” Decât. Yoghiștilor.

În Penang am învățat noi ce-nseamnă dosa. Țineți minte: dosa în cel mai jalnic restaurant indian găsiți. N-o să vă pară rău. De data asta nu am fost singuri la masă, am fost cu un moș pe care l-a agățat Laura pe holul hotelului, sau mai bine zis a agățat-o pe Laura. O dată la cinci minute urla ca-n filmele americane, știți boala aia care te face să înjuri în gura mare din senin. Cu accent nemțesc. Nu știu despre ce urla, am încetat să-l ascult după cinci minute. Își purta cămașa deschisă (nu era așa cald afară) și afișa cu nonșalanță o burtă imensă (de bere), de parcă ar fi mâncat un moș mai gras ca el. Ne tot povestește că stă jumătate de an în Thailanda și cealaltă jumătate în Bali, după care o ia de la capăt. Vrea să moară sărac și mai are de cheltuit până acolo. Ceva cu nu știu ce tratament, testament, maică-sa.Vibrator. Neveste, femei, femei, femei. Fuck.

În hotelul nostru locuiește și un transexual. Bătrân, înalt, drept de spate, cățărat pe tocuri, cu părul lung prins într-o coadă băbească, cu o rochie vaporoasă, tot vine și pleacă. Avea țâțe, dacă vă-ntrebați, iar moșul nostru ne-a împărtășit că are și vagin. Vagin. Scârboasă treabă, scârbos moș, îmi trecea prin cap în timp ce boșorogul îndesa a doua porție de dosa în burdihan, doi lei bucata.

În Penang e mai bine să vii decât să revii. E greu cu cazarea, e cald și într-adevăr în afară de acea dosa fabuloasă nu mai găsesc motive de REvenire. Oare ne vom reîntoarce? îmi trece prin cap în timp ce revăd orașul cu ochii mei peste ochii memoriei. Revenirea e la fel de călătorie ca și venirea. Sunt senzații noi de descoperit, altele. Călătoria ne învață în continuare să vedem altfel și iar altfel, și niciodată la fel. Dacă vom veni și a treia oară vă povestesc dacă se mai schimbă ceva.

Am plecat spre Thailanda cu noaptea-n cap. Am plecat cu viteza luminii, printre stele. Așa de repede se mișca șoferul, atât de adormiți eram.

Voi sigur sunteți români?

Kuala Lumpur, Malaezia

E o dimineață răcoroasă, rară pentru capitala încinsă a Malaeziei. Ne trezim cu noaptea-n cap, aproape de 8 dimineața, căutăm pașapoartele și pornim cu inimile strânse către ambasada Thailandei să cerem ștampila aia fără de care următoarele două luni în Thailanda nu vor fi posibile. Informați de pe net, luăm poze la noi, copii după pașapoarte și bani. Visăm la o nouă perioadă pe Koh Phangan, cu o căsuță drăguță cu vedere la mare, cu terasă spațioasă cît să facă Laura yoga dimineața și cu un hamac enorm unde să-mi savurez eu liniștit berile.

La ambasadă, chiar dacă programul nu începe decât peste un sfert de oră, deja e coadă. Nu mare, dar e coadă. La fix, la intrarea în ambasadă, un individ în uniformă, mic și negricios, își începe datoria de a copia datele din pașapoarte de mână și în tihnă, într-un registru dolofan. În epoca asta în care computerele citesc și înțeleg text, în care sunt softuri de organizare a orice vrei și ce nu vrei, omul nostru de care vă povestesc scrie mărunt în cartea lui, rând după rând, verificând de două ori. Stă într-o gheretă de juma’ de metru pătrat, fără geam, fără aer, fără soare, zi după zi. În timp ce admirăm această activitate atât de utilă oricărei instituții care se respectă, Laura identifică rapid doi români la aceeași coadă cu noi, puțin în spate.

Cei doi așteptau cuminți, șușotind unul la celălalt suficient de tare cât să-i identifice Laura. Salut! le zice. Amândoi se întorc în spate, căutând cu privirea persoana cu care vrea nebuna aia cu gura mare să vorbească. Nu e nimeni în spatele lor. Îi fac semn Laurei cu noi vorbești? În timp ce fac semnul înțeleg că da, ei sunt ținta salutului agresiv cu zâmbet larg. Salut, care-i treaba? Uite la vize, voi? Și noi la fel. Să le zicem Gheorghe și Alecu celor doi.

Alecu: n-aveți, vă rog, un pix? Avem. Îi dăm.

Ia pixul și în loc să-l lipească de o bucată de hârtie și să deseneze semnele alea ciudate care se cheamă litere, îl apucă viguros și începe să-l îndese cu spor într-un Iphone. Cum s-ar zice pe românește, îl ia un pic la pilă.

Urmăresc cu interes ce se întâmplă. Maybach reparat cu ranga am văzut, dar niciodată pix în Iphone. Tocmai se pregătea să ne explice de ce-și torturează telefonul când se aude plici și pixul îi explodează în mână zburând în trei direcții diferite în același timp. 1-0 pentru Iphone. Rămâne uitându-se la noi cu fața aia de copil care a mușcat din telecomandă până a rămas cu trei butoane în gură. Eu îi livrez privirea aia părintească de bine că nu ți-ai înfipt pixul în ochi și-i fac semn că nu-i nici o problemă. Vă cumpăr altul, ne promite. Așa să faci!

Aveți cumva un telefon? Avem, dar funcționează tot pe bază pe pix și nu mai avem pix, glumesc cu el.

Ne roagă să îl lăsăm să dea un sms. Băieții erau reprezentanții unui grup mai mare de români, grup care a rămas să-și facă somnul de frumusețe și i-a trimis pe ei să ia vizele, ca și cum vizele se dau la piață, trei la zece mii. Trebuie să dea trezire restului de grup, s-a deschis ghișeul.

Aveți toate actele pregătite? întreb eu văzându-i cum se uită în jur dezorientați. Aoleu, ce acte? Păi pașapoarte? Avem. Copii după pașapoarte? Alecu n-are, Gheorghe are o chestie care nu știu sigur dacă se califică la copie funcțională de pașaport. O ruptură. Poze? Alecu n-are, Gheorghe are. Bani? N-au de două vize. Păi, păi, păi…

Nu e bine. Alecu compune la sms. Pașapoarte, poze, copii, bani. Apasă send. Gheorghe: Cui l-ai trimis? Lu’ Geta. Nu e bine, nu știi că nu-i trebuie viză? Dacă doarme și nu-l vede? Nu o să ajungă la timp. Alex: Mai dați un sms. Sunați dacă e musai. Păi nu ești în roaming? Ba da. Se uită ciudat la mine.

Când aveți bilet de avion? Duminică. Azi e joi, mâine e vineri. Dacă nu depuneți azi actele, tre’ să așteptați până luni să vă luați viza. Pot să vă împrumut eu cu restul de bani. 

Voi sigur sunteți români? Se uită cu ochii mari la mine de parcă le cer bani, nu le dau. Da, mă, mi-i dați înapoi mâine când ne vedem iar să luăm vizele.

A doua zi vizele erau gata. I-am întâlnit la aceeași ambasadă în formulă mai mare. Ne-au înapoiat banii, au vrut să ne dea și-un pix. Am schimbat adrese de Facebook și i-am poftit la noi acasă pe Koh Phangan. Acest acasă nu exista încă, dar poți invita pe cineva și la un acasă ipotetic, planificat. Or să vină în vizită. Sms-ul a ajuns ieri la cine trebuia, grupul a ajuns la ambasadă cu toate pregătite, toți au luat viză și-s pe drumul cel bun.

Orașul

Kuala Lumpur este pentru noi, din punct de vedere strict al aparențelor, Orașul din Asia. Nu am băgat de seamă diferențele (când am fost la țară, când la oraș) în călătoriile noastre, până nu ne-a fost atrasă atenția pe Phangan. Ne zice prietenul nostru: aici suntem la țară, în provincie. Ce vedeți voi sunt sate thailandeze. De asemenea, încă dinainte să ajungem pentru prima dată în KL (cum i se zice prin locurile astea) un malezian ne-a povestit: nu aveți ce face pe acolo, e doar un oraș. 

Vedeți voi, nimic din India nu poate fi considerat oraș după standarde… omenești. Bangkok-ul, cu al său Khaosan Road, e mai mult un Costinești al orașelor, un loc al extremelor, o insulă de aglomerație și agitație și contrast între insule. O insulă, deci. Singapore e o altă planetă cu totul, nu poți să-i zici oraș. Vasluiul e mai oraș decât Jakarta. Rămâne între toate Kuala Lumpur doar un oraș, deci Orașul.

Și într-adevăr când pășești pentru a doua oară pe străzile KL-ului înțelegi cu adevărat ce înseamnă asta. Ce avem de făcut, bi, pe aici? Nimic. E doar un oraș, nu e mai nimic de văzut, nu e mai nimic interesant de făcut. Zgârie nori vrei să vezi? Nu, arată-mi marea mai bine. La shopping te duc? Nu, mai țin crocșii, tricouri mai am. Deci ce rămâne de făcut?

Eu zic până ne iese viza s-o sunăm pe Khurshid, s-o scoatem pe ea în oraș, sau mai bine zis să ne scoată ea pe noi. Zis și făcut, Khurshid ne dă întâlnire a doua zi de dimineață, se suie în autobuz în Singapore și ne întâmpină veselă la o stație de skytrain obscură din KL. Ușor ca o navetă între Iași și Târgu Frumos. Să mergem!

N-am să vă povestesc de ziua nostră cu Khurshid. Două chestini doar:

Ne duce Khurshid la masă. Nu la restaurant, nu la terasă. În spatele nu știu cărei moschei, în spatele nu știu cărei stații de metrou, undeva departe și tare ascuns este locul. Locul unde mănâncă indienii mâncare indiană. Un (să-i zicem) food court, scaune de plastic, mese de plastic, indieni negri și urâți cu haine tocite și pătate învârtind la mâncare indiană proaspătă, între miresme ca-n rai, între blocuri gri, mașini parcate și gălăgie tipic indiană. A comandat trei Dosa vegetariene. A fost raiul. Ne-au explodat toate papilele gustative, ne-au explodat ochii în cap, a fost o experiență culinară completă. 2 lei bucata, am mâncat două. Pe cuvântul meu, dacă ajungeți vreodată într-un oraș ce are cartier indian, mergeți acolo, intrați în cel mai dărăpănat restaurant pe care-l găsiți (trebuie să-l căutați mai întâi) și comandați o Dosa vegetariană. O să vă aducă și niște sosuri, turnați din belșug. Nu veți regreta.

La sfârșitul zilei Khurshid mi-a făcut cinste cu o bere. A ținut neapărat. Nu veți înțelege nicodată ce înseamnă asta pentru un musulman înflăcărat ca ea. A deschis portofelul și a cumpărat pentru prima și ultima oară, cu mâna ei, o bere. Am stat la o terasă, am vorbit, am filozofat. Ne-a reînnoit invitațiile în Singapore. M-am bucurat de bere și ea s-a bucurat de bucuria mea. Se pare că nici religia nu se pune între bucuria prietenilor.