Viața ca o cutie cu bomboane

 

DSCF3350-Edit-5

A trecut mai mult de un an de când am plecat de acasă, perioadă din care am petrecut în Thailanda mai bine de jumătate. Nu așa a fost făcut planul inițial, dar țara zâmbetelor ne-a atras ca un magnet, fiecare despărțire fiind urmată, nu târziu, de o dulce revenire.

Chiar și acum când încetul cu încetul ar trebui să planificăm întoarcerea categorică ”acasă”, în România, gândul ne stă tot la acel viitor incert care va face posibilă întoarcerea ”acasă” în Thailanda. Logica îmi spune că am de făcut planuri pentru România, dar deja mă văd înapoi pe plajă.

Zilele trecute Tedoo a lansat concursul numit „Thailanda, te iubesc!”. Cu ceva ani în urmă, când m-am alăturat grupului cu același nume, denumirea mi s-a părut oarecum siropoasă. Ei, ce atâta ”Thailanda, te iubesc”, ce-i totuși acolo de se-ntâmplă atâta dragoste – extraordinar! Dar acum, gândindu-mă la lunile ce au trecut, la cum ne-am simțit și la ce am trăit aici, planificând perioada următoare și iminenta întoarcere pe plaiurile mioritice, nu cred că ar fi putut găsi o denumire mai potrivită. Țara asta a reușit să ne intre sub piele, să ne devină acasă într-un mod pe care nu l-am mai cunoscut în călătoriile nostre. E greu să iubești o țară, dar, se pare, nu imposibil.

Bangkok

DSCF6536

Sunt în Bangkok cu părinții mei, proapsăt culeși de la aeroport, veniți într-un suflet să-și vadă copilul, copil ce nu l-au mai văzut de anul trecut pe vremea asta. Au economisit din pensie, și-au căutat singuri bilete la reduceri, au găsit, le-au rezervat și, după câteva luni, sunt tot numai un zâmbet pe străzile Bangkok-ului, cu ochii mari plimbați pe toți pereții. Ăștia ce fac aici, Alex? Dar ăștia? Ce i-ai zis acolo? Saavaaadiii cum?

Azi suntem în drum spre obiectivul turistic ”nu știu ce templu”, mama are o listă întreagă culeasă cu grijă dintr-o carte cumpărată din timp și studiată din scoarță-n scoarță. Eu le-am identificat pe hartă și am pornit toți patru, cu mine-n frunte, cu mâinile în buzunare, vânătoarea de temple buddhiste.

Mergem în pas domol de plimbare. Îi las să-și clătească ochii de toate văzutele și nevăzutele, minunându-se la fiecare pas așa cum m-am minunat și eu prima dată când am pășit pe pământul Asiei. În zilele în care Bangkok-ul nu e exagerat de încins (foarte rare) plimbările pe străzile sale înguste sunt o adevărată plăcere și o bună ocazie de a observa miliardele de comercianți în mediul lor natural – piețele improvizate care se găsesc peste tot. Ziua de care povestesc nu era una din zilele cele mai răcoroase, așa că am ales traseul încercând să maximizez umbra disponibilă, deci străduțe cât mai lăturalnice, în direcția noastră de mers.

Mergeam, zic, pe o străduță îngustă și umbrită de blocurile dărăpănate, pe stil thailandez. Undeva am greșit totuși traseul, deoarece străduța aleasă se dovedește a fi prea lăturalnică – nu se mai vede țipenie de om, cu excepția unui moșneag gârbovit care veghează partea dreaptă a drumului, câțiva pași în fața noastră. Ne studiază așa cum au bătrânii obiceiul să studieze, din punct fix, cu ochii mirați. Cum ne apropiem de el dă să se ridice, observ, și cu un efort supraomenesc se împinge în baston și se îndreaptă de spate. Are spre o mie de ani, riduri mai multe decît poți să numeri, privirea fixă și zâmbitoare. Ne zice hotărât, tare, rar și exersat, ca la școală: GOOD MORNING. Tata rămâne surprins, eu rămân și mai surprins. La thailandezi e distanță lungă de la „sawadeekap” (salut cu care te întâmpină peste tot) la ”hello”, dar „good morning” nu am auzit până acum în Thailanda. Până să ne dezmeticim și să răspundem la salut, ridică o mână cu care face un gest larg în jurul său, spunând, pe cuvinte, zâmbitor, mândru și hotărât: YOU ARE WELCOME TO ENJOY MY COUNTRY. Închide discursul cu un zîmbet deschis, cu o gură care nu mai păstra nici măcar amintirea dinților de demult. THANK YOU VERY MUCH, îl aud pe al meu tată cum mulțumește frumos. Tata a învățat engleza în ultimii cinci ani, singur, cu dicționarul, caietul și creionul în mână. Tata zâmbește, moșul zâmbește, se așează, iar noi ne continuăm drumul sub privirea sa, simțindu-ne bineveniți în Thailanda, ca și cum un întreg comitet de primire thailandez tocmai ne-a dat onorul pe covorul roșu. Așa începe dragostea și este întreținută de fiecare thailandez care zâmbește, de fiecare “Bine ai venit” pe care-l primești oriunde ai merge.

Ranong, coasta de vest a Thailandei, granița cu Myanmar

DSCF9475-Edit

Unele situații ne învață că lucrurile nu sunt așa cum credem noi că ar trebui să fie. Spiritul și logica noastră occidentală sunt obișnuite să facă planuri, calcule, să înțeleagă. Lucrurile trebuie să se desfășoare normal – dacă este logic, așa se va întâmpla, oamenii sunt întregi la cap și își vor urma interesul. Suntem învățați să înțelegem, să judecăm, să planificăm și să ajustăm planul în funcție de desfășurarea actuală a situației. Ei bine, Asia este marele profesor care te învață, și încă rapid, că tot ce credeai, tot ce știai, tot ce ai planificat nu este așa, ci altfel, și asta fără nici un motiv de care să te poți agăța, fără o logică pe care să o poți urmări și care să-și justifice existența. Aici înveți, și încă destul de repede, că lucrurile sunt așa cum sunt, fără ”de ce”. Când merge, merge, când nu, zâmbești și mergi mai departe, altfel îți pierzi rapid nervii și mințile și tot nu va merge așa cum vrei tu.

Suntem în Ranong pentru a face ceea ce călătorii experimentați numesc un ”visa run”, o ieșire-intrare rapidă la granița Thailandei pentru a activa intrarea a doua a vizei noastre turistice. Am ales granița cu Burma pentru că este cea mai apropiată de reședința noastră actuală din Koh Phangan.

E opt dimineața. Planul l-am făcut de aseară. Ne trezim la șapte, întrebăm la recepție cum ajungem în port, aflăm, la opt ieșim să bem o cafea, am ochit aseară trei cafenele fix lângă hotel, mi-e dor de un espresso. Întrebăm și acolo cum ajungem în port, să fim siguri. După care mergem la bancă, am ochit-o de asemenea aseară, cumpărăm 20 de dolari pentru viză să nu ne hoțească în Burma la cursul valutar și purcedem spre destinație, în port, în final, unde tocmim o barcă și rezolvăm visa run-ul. Sună simplu, nu? Planul pare bine făcut, suficient de precis cât să știu ce fac în continuare, suficient de larg cât să las loc de neprevăzut. E un început de zi, nu l-am cerut pe Dumnezeu într-o pungă de alune.

Ei bine, ziua nu s-a desfășurat chiar cum o planificasem. Good morning, good morning, check out, please. Se poate să ne spuneți cum se ajunge în port? Sigur, nicio problemă, pe strada pe care se află hotelul nostru luați bus-ul 4 spre dreapta, vă lasă direct unde aveți treabă, la Immigration, în port. Mulțumim frumos. În drum spre cafea, tot casc ochii la strada pe care mergem, căutând bus-ul 4. Descopăr uimit că în primul rând strada e cu sens unic spre stânga, deci nu există mașini spre dreapta și chiar și așa, trec pe ea bus-uri de toate numerele, mai puțin 4. Întrebându-mă în sinea mea cât de idiot trebuie să fii să trimiți clienții pe o stradă cu sens unic în direcția opusă, stradă așezată fix în fața hotelului la care vii zilnic la serviciu, mă consolez că aflăm noi la cafea cum ajungem în port, de la un om întreg la cap.

La cafea, iar surpriză. Cele trei cafenele ochite de noi sunt toate închise, una lângă alta. Măi să fie, ce mama dracului se întâmplă aici? E aproape ora nouă deja și cafenelele sunt încă închise? Nu-mi vine să cred. Bi, ia hai la vale, găsim noi un cafengiu care a înțeles că oamenii beau cafeaua dimineața, nu seara. După aproape o oră de dus-întors am găsit de toate: haine, mâncare, bijuterii și găini vii de vânzare, mai puțin cafea. Trăim într-un oraș parcă supus unei conspirații locale în care toate cafenelele sunt închise la începutul zilei.

Renunț. Hai la bancă, mi s-a luat de cafea. Uite o bancă acolo. Bună dimineața, vrem să cumpărăm 20 de dolari, poftim pașaportul, mulțumim. Se uită mirată la noi fata de la ghișeu, se ridică, fuge într-o cameră alăturată, stă 5 minute, după care revine. Sorry, nu avem. Nu aveți 20 de dolari? Nu. Sunteți bancă și nu aveți de vânzare 20 de dolari? Nu, încercati, vă rog, la altă bancă, sunt mai multe bănci în direcția aia. De uimire am uitat să o întreb cum ajungem în port, dă-i spre banca următoare. Aici, același scenariu. Sorry, nu avem. Încercați la banca următoare. La a treia discursul e diferit. Sorry, nu avem, încercați în port. Deci sunteți bancă și mă trimiteți în port să schimb 20 de nenorociți de dolari? Corect.

Am intrat în ȘAPTE bănci. Șapte bănci dintr-un oraș de frontieră cu o țară în care valuta cvasioficială este dolarul nu au avut 20 de dolari de vânzare în acea dimineață. Am capitulat, am ieșit înfrânt în stradă cu privirea deznădăjduită, fără direcție, fără cafea, fără bani de viză, prin căldură. E 11 dimineața și nimic nu a funcționat din planul nostru. Ce facem? Nu știu, îmi recunosc într-un final, habar nu am cum se fac lucrurile în orașul ăsta, nu înțeleg nimic.

Un claxonat mă scoate din disperarea mea. Where you go? Port. Get in. Este bus-ul 3.

În port ne ia unul de mâna direct din taxi. Veniți cu mine, mergeți acolo, poftim formularul, completați asta, urcă în barcă, poftim 20 de dolari, copii după pașaport aveți? Nu. Vă fac eu. Coboară din barcă, mergeți la clădirea verde, vă aștept aici, urcă în barcă. Până să ne dezmeticim, în nici o oră eram din nou în Thailanda, fără să știm ce ni s-a întâmplat. Cafea nu am găsit, dar am înlocuit cafeaua cu o bere burmeză rece și bună. Cum am făcut, bi, asta?

Câteodată înțelegi că lucrurile se întâmplă așa cum vor ele, nu cum vrei tu, dar se-ntâmplă. Toate funcționează altfel pe continentul ăsta, dar funcționează, oamenii sunt oameni peste tot și viața este frumoasă, doar că trebuie să înveți cum să o lași să fie frumoasă, fără să o încurci cu planuri și așteptări.

Koh Jum, toamna anului trecut

DSCF2055

Era octombrie. Printr-un șir de evenimente cu totul și cu totul ciudat, am ajuns într-o tură cu motoretele prin sudul Thailandei, tură înființată ad hoc, participanți eu cu Laura, fratele meu, Vlad, și Brad Florescu de la Tedoo care ni s-a alăturat, indecis, în ultimul moment. Așa că iată-ne pe trei motorete mici și colorate, îmbarcându-ne pe un long tail boat cu destinația Koh Jum.

Despre insula asta noi nu am auzit până acum, dar Brăduț, el funcționează altfel. Auzi, tu ai mai fost aici? Nu. Și de unde știi cum și ce, de ce te duci așa, cu pasul apăsat, în direcția corectă de parcă ti-a desenat cineva cu creta pe plajă traseul? Ridică din umeri și sare în barcă, scrutând cu ochii orizonturile albastre. Am auzit că-i foarte mișto insula. Să mergem!

Ajunși pe insulă, acum ce-i de făcut? Brăduț pare în continuare că știe ce face, dirijat de vreun soi de busolă internă. Vrrrum pe drumul din praf, și după ce dăm un rotocol aproape complet al insulei poposim într-o pădurice de palmieri de care se sprijină discret câteva bungalouri firave din bambus. Marea și plaja se văd printre palmieri, e și o terasă pe aici pe aproape, îi zice și recepție, are bere rece în meniu, totul e perfect, zice, aici ne cazăm. Cu berea în mână ieșim pe plajă și ne trântim cu fundul în nisip și cu ochii în orizont.

Mamă, ce vibe are insula asta. Așa zice.

Da, domnule, vibe, vibrează. Are dreptate. Eu nu am înțeles niciodată cum vine asta cu energiile, cu vibrațiile, dar aici, pe plaja asta, am simțit vibrația insulei. Am simțit-o respirând, trăind, vie. Am rămas cu ochii în plaja aceea trei zile, trei zile în care nu ne-am mișcat din hamace, nu ne-am gândit la nimic, nu am avut nicio grijă. Timpul a trecut pe lângă noi, seară de seară ne-am adunat cu toții din resort la aceeași masă și am depănat amintiri ca la gura sobei. În resort au mai fost prinși ca peștele-n năvod doi americani plecați în călătoria vieții și o italiancă ce savura singurătatea în ritmuri de meditații yoghine. Laura i-a desenat cu henna, Brad ne-a cântat la chitară, Vlad ne-a turnat în pahare.

Vibrație mai puternică decât pe Koh Jum nu am mai simțit nicăieri. După excursia asta am început să fiu atent. Fiecare insulă, fiecare loc emite o oarecare vibrație, este într-un fel. Se-ntâmplă de la energii, de la dumnezei, nu am idee și nu pricep nici acum, dar într-un fel te simți pe Koh Samui, în alt fel pe Koh Phangan, în alt film ești în Phuket sau Khanom. Nu ține de resort sau de locuitori sau de ce ai mâncat, pur și simplu fiecare loc îți transmite bine ai venit în felul său. Iar Thailanda cu totul vibrează într-un mare fel, depinde de tine dacă vrei și știi cum să-i asculți muzica.

Koh Samui, vara anului trecut

DSCF3346

Este seară și suntem obosiți după o zi plină. Am dat ture cu motoreta, am vizitat elefanții, am făcut și am dres. Tot ce-mi doresc este o bere rece și un pat moale.

Berea o iau de la 7eleven, mă așez la masă lângă recepție s-o savurez cum se cade. Eu și ea, noi doi, împreună. Ascult zgomotul nopții cum bâzăie pe lângă mine. După atâta timp aproape că nu mai aud vietățile junglei cum se petrec noapte de noapte în jurul meu, o dată cu zgomotul mării care se izbește-n plajă.

Mă distrage din discuția mea cu berea un tânăr solid și încruntat care, cu o față adormită, trece pe lângă mine și începe să izbească cu pumnul în ușa recepției hotelului. Zbag zbang. Zbang zbang. Se deschide ușa si apare răvășită, încă dormind, patroana hotelului. What?

Opriți dracului alarma, zice nervos insul pe engleză. Nu mai suport, opriți naibii alarma aia, că m-a căpiat.

Ce? thailandeza noastră bulversată. Ce alarmă?

Alarma, cucoană, ești surdă, nu o auzi?! Ascultă!

Ascultă cucoana, ascult și eu. Nu se-aude nicio alarmă. O fi nebun.

Cucoana îl trimite la culcare. Nu se aude nicio alarmă, lasă-mă-n pace.

Ăla se îndreaptă disperat spre bungaloul lui, când, într-un final, deslușesc și eu alarma care-l ține trez. În zgomotul junglei se aude, undeva departe, piu piu, cântecul sacadat al șopârlelor tokai gecko. Piu piu, face alarma în junglă, dap, mă gândesc, închide dracului alarma, cucoană, că mâine-ți fac un review pe Booking de nici naiba nu-ți mai vine la resortul sufletului, printre palmieri. Corect, atunci când dormi numai între alarme toată viața, cred și eu că dacă auzi natura te iau nervii și bufnești.

Închideți, domnule, toate alarmele, să putem dormi. Ei, comedie!

DSC_0005

Plaja cea mai frumoasă din Thailanda

DSCF2472

Am găsit-o. Ascunsă bine, departe de civilizație. Ok, hai să ne cazăm. Uită-te-n stânga, uită-te-n dreapta, nu se vede nimic, nici un hotel, nici un bungalou, nici un restaurant. Ce ne facem? Dăm o tură cu motoretele cât e plaja de lungă, nimic. Da’ nimic, atât de nimic nu am mai văzut niciodată în Thailanda.

Ia uite ce se holbează ăia la noi cum dăm ture. Mai bine-i întrebăm pe ei cum facem.

Nu vă supărați, sunt ceva hoteluri în direcția aia? întreb pe o engleză simplificată sperând din tot sufletul să mă-nțeleagă localnicul.

No, îmi spune zâmbind.

No? întreb ca să mă asigur.

Yes, răspunde amabil.

Yes?

No!

Sunt sau nu hoteluri?

No.

No?

Yes.

Yes?

No.

No?

No yes.

No?

Yes.

Atunci poate sunt în direcția cealaltă?

No.

No?

Yes!

Renunț. Sun la un prieten cunoscător: Auzi, frate, unde mă cazez în pustietatea asta? Am dat aici peste un idiot care-mi răspunde cu „no yes” la întrebări. Sunt ceva hoteluri?

Nu erau. Ăla nu era idiot. Eu eram. În Thailanda nu există ”nu” PUR. ”Nu” se spune, în principiu, ”nu da”, adică nu e da, e nu. Se neagă afirmația. Simplu, nu-i așa? Adică „no yes” face sens la ei. O diferență minoră în modul de construire a limbii duce la un exercițiu de comunicare cu adevărat imposibil, chiar dacă interlocutorul vorbește engleză. Pot numai să-mi imaginez cât de prost am părut eu săteanului care nici după ce a învățat frumos engleza nu a putut dumiri pe farangul tâmpit care l-a luat la întrebări. Nu da, ce nu-i clar?

Dar plaja, da, nu nu da, este cea mai frumoasă pe care am văzut-o. Parol!

DSCF2506

Koh Phangan, acum două luni

DSC_0193-Edit-2

Koh Phangan noaptea, suntem pe motoretă, mergem spre casă, 60 de km la oră, tocmai fac o depășire. Mă uit spre stânga să văd pe cine depășesc, când văd, să-mi sară ghidonul din mână nu altceva. La ghidonul celeilate motorete un puștan, nu avea treizeci de ani, aplecat în față puțin, spre ghidon, încearcă s-o acomodeze pe partenera sa blondă care, în spate, cu o mână ținea un copil de țâță, iar cu cealată mână ținea de țâță, îndesând-o în gura copilului. Pun pariu că nici unul dintre voi nu a văzut până acum scena asta live, la 60 km la oră pe motoretă, la 10 noaptea. Nici măcar nu purtau căști.

Alte fotografii, din alte amintiri, mai jos. Alegându-le am sentimentul acela, de când eram copil, că trebuie să aleg bomboana din cutia de ciocolată, și nu știu pe care să o iau, toate arată delicios.

Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cu T.A.T. Balkans și Tedoo.ro

 

Anunțuri

O părere la “Viața ca o cutie cu bomboane

  1. Pingback: Concursul "Thailanda, Te Iubesc!". Cine a câștigat? | Tedoo cu Brad Florescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s