Vecinii mei din Koh Phangan

Pentru amintirea mea vreau să povestesc aici despre cei care mi-au fost vecini în ultimele luni în Koh Phangan și despre ce am înțeles de la ei sau, mai bine zis, prin ei.

Programatorul

A locuit fix la casa de lângă noi pentru aproape doi ani. Gazda ne-a zis că a cazat un cuplu de programatori, dar noi nu l-am văzut decât pe el, ea a rămas pentru totdeauna doar o poveste a gazdei. Cam pe la 40 de ani, bine făcut, nici frumos, nici urât, cu un început de chelie și o bună dispoziție constantă. În fiecare dimineață se aleargă printre palmieri pe aici cu o sticlă de apă plată în brațe, pornind crossul încă de pe treptele casei și întorcându-se transpirat, tot în pas alert. După care pune sub braț câteva cărți și un laptop și pleacă în oraș, de unde nu se întoarce până spre seară. Cântăreț de mare valoare în bucătărie, nu l-am văzut pe terasă, privind peisajul, până cu o zi înainte să dispară definitiv. Cu toată buna lui dispoziție și veselia la alergarea de dimineață, cu toate cântecele lui strigate din bucătărie, de fiecare dată când îmi cădeau ochii pe casa vecinului nostru mă cuprindea o senzație de ceva nu este în regulă aici. Nu-i ok să nu se audă cu lunile voci omenești din casa cuiva, niciodată. Nu e ok să nu gătești decât pentru tine, cântând. Nu mi-ar plăcea să nu am cui să arăt uite, bi, pasărea aia colorată, cu cioc mare și galben care croncăne în copacul de lângă. La 40 de ani, când pe mine mă visez înconjurat de câțiva copii, cu prieteni, cu viață plină de viața altora, el aleargă, cântă , citește, doarme singur în paradis.

Americanii

Doi tineri americani, spre 30 de ani (ciudat cum odată ce avansăm în vârstă, pragul tinereții alunecă și el din ce  în ce mai departe. Până când oare? Voi zice vreodată …doi tinerei pe la 60…?) ne-au ținut și ei companie locuind într-o casă vecină cam o lună de zile.  Se încadrau perfect în tipologia americanilor și australienilor de pe aici: mușchi, frate. Bicepsul biceps, curul cur, abdomenul abdomen. El cât ușa, tatuat pe tot corpul, chel și buldozer, ea subțire și bine tonifiată, atât de subțire că pare că ai putea tăia sticla cu ea. Am mai scris despre asta, în toată călătoria m-au fascinat băieții ăștia care-s peste tot aici. Nu numai că-s peste tot, dar greu găsești altfel, de nu mai știu unde să-mi ascund burțile pe plajă. Și m-am tot întrebat cum naiba, ce genă comună au toți de poți să le numeri fibrele mușchilor prin tricou. De la vecinii mei am aflat: au gena trezitului de dimineață urmat de exerciții. O dimineață cu bicicleta (eu dealurile de pe aici nu mă încumet să le urc nici cu pejosul, ei se dădeau cu bicicletea fluierând), o dimineață cu joggingul, după amiaza înot. O lună cât au locuit aici m-am săturat să-i văd pe ăștia doi întorcându-se transpirați, gâfâind după sport. Eu în hamac odihnit, ei rupți de oboseală, eu cu burtă, ei cu mușchi. Am aflat că sportul nu înseamă alergat în parc 10 minute după care trei beri la terasă, sau yoga, sau 15 flotări și vai, sau hai la pilates. Nu, nu! Mușchii se fac cu muncă la galere, nu joacă.

Israelianca

La un moment dat se mută la casa cea mai apropiată de noi o simpatică. Tânără, pe la 40 de ani, înaltă, bine făcută, nici grasă, nici slabă, cu o pereche de țâțe imense, imense. În fine. Seară de seară, după căderea întunericului, am observat noi că se strecoară la ea în casă, discret, un thailandez negricios. În fiecare dimineață același thailandez pleacă tot la fel de discret pe la 7-8, înainte de a se trezi lumea la viață. Contrast mai mare nu am văzut. Ea înaltă (mai înaltă ca mine cred), el mai pe la un metru jumătate. Ea bine făcută, el nu are 50 de kile. În serile târzii când discută pe terasă romantic la lumina lumânării, ea vorbește o engleză muzicală, cursivă, frumoasă, el nu scoate mai mult de un da sau nu, și alea lătrate. Ea albă, el negru, ea frumoasă, el urât. Cum dracu’? De ce? Ar putea avea orice bărbat și-ar dori, ce se întâmplă, bi, aici? Laura, de colo: Simplu, el este tânăr, iar ea …

Religiosul

În casa din spate am avut cazat un băiat (pe ăsta nici nu l-am văzut la față) care m-a uimit. Într-o dimineață dormitam eu în hamac, visând la un post pe blog, când mă trezește o voce țipată pe engleză. Hm, avem vecini, cineva vorbește la telefon, mă dumiresc eu în sinea mea, încercâd să dorm mai departe. Băi, frate, dar ce le mai țipă. După 10-20 de minute deja sunt nedumerit, ce fel de abonament are ăsta de stă atâta în roaming, sau poate este pe Skype, dar nu se mai aude nicio altă voce, poate vorbește local cu alt nebun din alt colț al Thailandei, și totuși ce tot urlă acolo? Ia să tragem nițel cu urechea să vedem ce se întâmplă. N-am reușit să aud conversația, dar am înțeles despre ce era vorba. Cuvintele care se repetau constant, urlate, accentuate, din doi în doi, erau: god, holy, kabala, spiritual, meaning, they, us, realization, enlighten, resurection, materialistic, sacred, spirit, truth, lies, etc. Trecând pe lângă casa lui am văzut. Laptopul deschis turna continuu noianul de urlete, vecinul stătea pe jos cu ochii închiși, întins pe spate pe un preș de yoga, pe terasă. A făcut chestia asta aproape zilnic, timp de câteva ore, după care stingea setea religioasă cu o porție de muzică indiană, yoghină, știți la care mă refer, muzică sfântă care nu înseamnă nimic, pe care până și îngerii din rai s-ar plictisi ascultând-o și ar coborî pe pământ, la o bere.

De pe delușorul pe care locuim avem sub ochi toată partea de nord a insulei, golful Chaloklum cu bărcile lui pescărești micuțe, marea fără sfârșit, norii care se-mbulzesc ca la spectacol peste palmierii verzi. Lumina se schimbă la fiecare două minute, oceanul are tot timpul altă culoare. Sute de păsări de toate felurile cântă cât îi ziua de lungă prin copacii din jurul caselor. Mierlele în partea asta de lume sunt mai populare decât găinile, dacă arunci un grăunte pe terasă  se reped trei să-l culeagă în culmea ciripitului.

Ce fel de dumnezeu e ăla pe care ca să-l vezi trebuie să închizi ochii și să-ntorci privirea de la așa ceva, iar ca să-l auzi trebuie să dai volum în boxe până să sperii tot păsăretul și să-l faci să tacă?

Englezul

În ultima casă stă Ben, locuiește pe insulă de patru ani. Ben este cel care m-a făcut să înțeleg că nu mi-ar plăcea să locuiesc aici patru ani. E momentul să începem să ne gândim la întoarcerea acasă.