Bali, ultimele idei

DSCF1348-Edit

Închei astăzi povestea despre Bali, insula zeilor sau insula monștrilor. 

Prima impresie pe care o vei avea la ieșirea din aeroport: cald și praf. Bali e o insulă foarte prăfuită. Traficul e infernal pe majoritatea șoselelor, claxoane, motorete, haos. Polițiștii sunt corupți și te vor amenda (bineînțeles fără chitanță) pentru te miri ce. Stațiunile aglomerate sunt mult prea aglomerate, stațiunile neaglomerate sunt pustii.

Cazarea: se găsește cazare pentru toate bugetele. Se găsește cazare mișto pentru toate bugetele. Se găsește greu, și nu cu ajutorul internetului. Dacă nu ești la fața locului să verifici una după alta douăzeci de pensiuni, în douăzeci de locuri, la douăzeci de prețuri, ai toate șansele să nu fii mulțumit de cazare. Nu vei face nici o afacere cu cazarea pentru Bali de acasă, din fața calculatorului. Încearcă să găsești o cazare cât de bună poți și fii mulțumit dacă vei primi jumătate din ce credeai că ai cumpărat. Dar jumătatea asta va fi mai bună decât orice vei găsi la Mamaia sau la Poiana Brașov, la aceiași bani.

Transportul: totul e departe în Bali. Plaja A de plaja B, muntele de plajă, orezul de munte, lacul de orez. Totul e departe dacă n-ai motoretă, dacă stai după taximetriștii care te așteaptă ca la bariera din centrul vechi: te vor duce cu preșul la tarife duble, pe rute ocolitoare, oriunde mai puțin unde vrei să ajungi. Pe de altă parte, totul e suficient de aproape odată ce ai rezolvat transportul. Dacă te descurci pe motoretă sau ai închiriat o mașină, nimic nu e prea departe.

Oamenii: foarte mulți, foarte mulți australieni veniți la băut. Multe cupluri venite în luna de miere. Pensionari și turiști cu bilete cumpărate prin agenții de turism, la suprapreț. Cam ăștia.

Localnicii: vei fi în Bali ATM-ul umblător al fiecărui localnic. Te vor freca, după care te vor freca, după care vor încerca să te păcălească, iar dacă nu vor reuși, te vor fura cu totul. Nu vei avea pace aici. Vei plăti totul, vei plăti mai mult decât face, și nu vei primi jumătate din cât ai plătit. Vei negocia, de fiecare dată vei ieși în pierdere, te vei ruga să funcționeze orice vei fi cumpărat. Nu va funcționa.

Mâncarea: Total neimpresionantă, anostă chiar, aș putea zice. Bucătăria indoneziană începe să te plictiseasca foarte, foarte repede. Indonezia este una din puținele țări din Asia unde s-ar putea să ți se facă dor de sarmalele noastre. Cel mai bine ochești un restaurant turistic cu fructe de mare și te orientezi spre diverși pești la grătar. Alege peștele cu mâna ta și alege-i pe cei proaspeți.

Plajele: sunt mișto și totuși nu sunt. Depinde care ți-e punctul de referință. Dacă e mai mișto ca la Marea Neagră? Da, este. Dacă se compară cu plajele din Thailanda? Nici pe departe. Bănuiesc că plajele de aici sunt un fel de rai pentru surferi, dar nu am de unde să știu. Oricum, dacă aveți de gând să învățați surf, aici e locul. Sunt profesori la fiecare 10 metri, te poftesc să-ți explice (ieftin) cum și ce trebuie să faci.

Destinație de lună de miere: nota 3. Eu dacă aș fi pus în situația să-mi aleg locația pentru luna de miere aș alege undeva unde să am liniște și pace, să-mi savurez naibii partea mișto a însurătorii. Să simt dragoastea cum plesnește-n mine. Să n-am altceva mai bun de făcut decât copii. Nota 3 cu indulgență.

Jungla, cascadele, vulcanii, munții, terasele de orez, templele din interiorul insulei sunt mișto. Foarte mișto. Te vei simți Mowgli, Tarzan, Lara Croft, Indiana Jones și Julia Roberts pe aici. Vei fi călugăr budist, aventurier, surfer, pescar și astronaut. Vei cunoaște atât liniștea calmă, cît și gălăgia inutilă, luxul absurd și simplitatea spartană, căldura umbrei în junglă și răcoarea brizei pe plajă. Vei vedea zeii, monștrii și oamenii. Vei privi cu scepticism până te vei întreba cum ar fi dacă ai crede de data asta. Dar pe de altă parte, cine vine până în Bali pentru chestiunile astea? Ați auzit de vreun fraier care să vină în Bali cu alt scop decât pentru a se bronza cu un mojito sub umbreluță? Cine mai are timp pentru dumnezei străini în concediu?

Per total: Bali e o destinație foarte faină dacă vii cu așteptările potrivite, sau mai bine zis fără așteptări, pregătit să savurezi părțile bune și să ocolești neplăcerile. Va fi la fel de ușor să pleci nemulțumit de aici pe cât de ușor va fi să rămâi impresionat. E o aventură frumoasă, dar e o aventură, nu e odihnă. Te vei simți ca în altă lume, dar o altă lume cu bune și cu rele, așa cum sunt toate. Raiul nu e aici.

Anunțuri

Despre plecări

DSCF7558

Zilele astea trăim mai multe plecări. Îmi aduc aminte de zilele apropiate plecării prietenilor noștri, Bogdan și Irina, din Bali. După care a fost rândul nostru să plecăm spre o nouă destinație. Iar azi, când scriu articolul ăsta, doar ce mi-au plecat părinții, triști, spre tărâmurile mioritice înzăpezite pe care nici nu au început să le poată uita.

Plecările au toate ceva în comun și totuși sunt atât de diferite. Contează de unde pleci, spre ce. Cu cine ești sau pe cine lași în urmă. Contează de ce pleci, cu ce pleci, cum pleci și ce ai decis să iei la tine. Păi dacă avem nevoie de atâtea amănunte, ce mai rămâne din noțiunea asta atât de clară despre care am de gând să vă povestesc? E ușor de zis am plecat, dar ce am înțeles din asta?

Prietenii noștri au plecat așa cum au venit, au dispărut prin aceleași uși de termopan rece ale aeroportului mic din Bali. Exact ca-n filmul lui Pitt, din Ubud i-am adus în Kuta, am mâncat ceva la același restaurant pe care li-l prezentam acum două săptămâni, am băut o bere pe aceeași plajă pe care au văzut primul apus indonezian și asta a fost tot. Ne-am zâmbit frumos unii altora, ne-am promis multe și rapide revederi, Da, Alex, hai să ne vedem la anul în Thailanda, și am rămas singuri. Ca de obicei. Ne auzim pe Skype.

Rămasul ăsta singuri a devenit un obicei, pe care nu reușesc încă să îl analizez suficient de amănunțit încât să decid dacă e un obicei bun, de căutat, sau un obicei rău, o… apucătură, un nărav sau cusur. Zic am rămas din nou în doi, ne apucăm de mână, ne uităm unul la altul și acum încercăm să ne îndreptăm din nou atenția spre… noi. Bi, iar noi?

În câteva zile ne regăsim la același aeroport, ținându-ne de aceeași mână, cu rucsacii în spate. E cinci dimineața, suntem numai noi și gașca de navetiști la poarta avionului. Ei zac pe jos, unul peste altul, ca și cum sunt acolo de o săptămână. Pășim peste indonezienomalezienoasiatici, pășim doi deodată, cu atenție să nu se spargă. Mă văd fugar într-o ușă de sticlă cu coada ochiului și mă opresc din drum. Cine-i, mă, ăsta care se uită la mine? Sunt îmbrăcat în haine lălâi, asiatice, cu un rucsac cât mine de mare în spate. Fața adormită, de două ori mai slabă decât cea cu care am plecat de acasă. Bi, cine sunt eu și ce caut aici? Ce zi e azi? Miercuri. Hm. Trebuia să pregătesc ședința azi, nu? Nu, bi, ești în Denpasar, Bali, căutând poarta de la care vei decola spre Kuala Lumpur, Malaezia, unde vei încerca să obții o viză pentru Thailanda. O nouă viză. Hm. Mai zi-mi o dată cine sunt și ce caut aici, a sunat prea ciudat prima dată.

Ești tu, bi, de aici vei merge în Malezia, în Thailanda, în Cambodia, în Lao, după care din nou în Thailanda. De acolo vor pleca părinții tăi spre România, vor pleca cu bagajele goale de vinul pe care l-au cărat pentru tine de la prietenii tăi din România. Ai dreptate, sună a ceva ce aș putea fi, sună a ceva ce ar putea face părinții mei.

Mulțumesc pentru vin, Ionuț!

DSCF7553

Vă las cu ultimele poze din Bali, unde veți putea aprecia și măiestria Laurei. Tatuajele cu henna sunt opera ei.

O mulțime de valuri sub o mulțime de soare. Perfect.

DSCF1116-Edit

Indonesia, Bali

Câteva zile în patru am vizitat la temple până ni s-a urât de Dumnezei.

Câteva zile am zăcut în Ubud, unde ei trei au bătut orașul la pas, au încercat niște shopping, s-au plimbat, câtă vreme eu am descoperit niște volume de Bukowski în Kindle și l-am savurat încet pe terasa bungalow-ului, cu cafele la îndemână și Iepur companie.

După care musafirii se revoltă: Băi, Alex, ne duci și pe noi la niște plaje, că ne-ai căpiat cu templele și terasele de orez. Ne-am săturat, am venit în Bali să înotăm, nu să ne rugăm la zei. Păipăipăi… unde să vă duc? La Kuta și la Legian am fost. La Dreamland v-a plăcut. Plajele din nord sunt plictisitoare… În est e un parc național care nu-mi pare ușor de explorat. Și în vest? În vest nu știu.

Băi, Alex, let’s go west atunci. Și se pune Bogdan cu mine la masă, scoate netul la purtător și ne apucăm de treabă. O colecție de hărți, ghiduri și situri bine ascunse ne dau un traseu orientativ și câteva plaje nevăzute pe coasta de vest a insulei.

A doua zi dimineața am început naveta până la mare.

Drumul de la Ubud până-n vestul insulei durează mai mult de o oră, în funcție de trafic și de inconștiența șoferului. Traficul e asezonat cu o garnitură de gropi, polițiști ieșiți la ciubucărit și scuteriști amețiți care parcă încearcă să se sinucidă toți cu capul în mașina mea. Există un soi de autostradă, dar e doar soi. Aici se circulă cu viteze cuprinse între 10 și 80 km la oră, sunt semafoare unde nu te aștepți, pietonii trec strada exact cum trece vaca pe câmp, ca să nu mai zic că peisajul te fură la volan mai ceva decât somnul.

În fine, într-un târziu ajungem. Pare că începe vestul ”sălbatic”. Turiștii sunt din ce în ce mai rari, traficul se rărește și autostrada se îngustează până devine o șosea șerpuită printre dealuri acoperite cu terase de orez așezate lângă marea învolburată.

E momentul să oprim să vedem cum se lipește oceanul de insulă, să vedem plaja.

Hm. Prea tare. Așa arată:

DSCF0876

Ăsta-i nisip? Se aude întrebarea din spate. Privim hipnotizati la solul negru, cu textură de nisip. E atât de negru. Se lipește de picioare până ne dă aspectul unor mineri ieșiți la plajă. Marea albastră lipită de cerul albastru, lipit de pământul negru. E de pe altă planetă, ne zicem în timp ce pornim în plimbare pe plaja de pe Marte. În afară de noi nu-i nimeni, câțiva câini (hellhounds) mârâie în jur, o colecție de bărci contorsionate se înghesuie în cadrul aparatului meu de fotografiat. Lămâie. Nisipul cel negru nu invită nici un cearșaf să se așeze, marea zbuciumată nu ne cheamă la înot. E timpul să căutăm mai departe plaja perfectă, plaja pentru care mii de români, inclusiv noi, au visat la excursia pe insula monștrilor.

DSCF0860-Edit DSCF0865DSCF0874 DSCF0881 DSCF0892 DSCF0894 DSCF0901 DSCF0902 DSCF0904 DSCF0906 DSCF0910

Următoarea plajă s-a lăsat greu găsită. Se tot ascunde după un deal prăfuit pe care trebuie să-l cucerim la pas. Prin pietriș, printre copaci arțăgoși, după o vale abruptă de supărare, apare minunea: o plajă mică și drăguță, așa cum visezi la Vama Veche seară de seară. Câteva gagici în chiloții goi, cu nelipsita carte lipită de mâini, țin companie singurului bar de pe plajă. Când zic bar, mă refer la o ladă frigorifică de unde vin berile spre tine, dacă ești dispus să le plătești pentru că au urcat singure dealul înaintea ta.

DSCF0933 DSCF0935 DSCF0938 DSCF0939 DSCF0943 DSCF1006

Mai departe dăm peste cea mai ciudată arătare de plajă văzută vreodată. E un fel de 5 în 1. Nisipul alb și fin, numai bun de-ntins prosopul. Valurile mai calme  ne dau ocazia să facem o baie. Pe partea centrală a plajei avem relief lunar. Scoică lângă scoică se înghesuie una în altă până formează plăci mari pe care te poți plimba liniștit. În capătul plajei avem un bazin mic, natural, un fel de piscină mică în piscina mare. Apa clară și liniștită ne-a făcut fericiți. După care, și mai în capăt, găsim și platfoma de vizionat surferii, respectiv de vizionat fetele care vizionează surferii. Irina:

DSCF1123-Edit

DSCF1037  DSCF1062 DSCF1184 DSCF1191 DSCF1084  DSCF1090 DSCF1171 DSCF1166 DSCF1170 DSCF1169 DSCF1168 DSCF1172 DSCF1173 DSCF1174  DSCF1180   DSCF1195 DSCF1222-Edit DSCF1196

La ultima plajă ne stabilim cartierul general. O mulțime de restaurante ne invită să ne așezăm pe o mulțime de șezlonguri care dau o mulțime de umbră. O mulțime de pești grătăriți ne îmbie fără a ne cere o mulțime de bani. O mulțime de maseuze lângă o mulțime de beri, lângă o mulțime de valuri sub o mulțime de soare. Perfect.

DSCF1037 DSCF1010 DSCF1030

Zile în patru

DSCF0711-Edit-2

Bali, Indonezia

În patru nu-i ca-n doi, așa cum în doi nu ești singur. Zilele vin altfel de dimineață începând. Cafelele nu mai sunt tăcute, cerul e albastru pentru patru și mașinile nu mai sunt motorete.

DSCF0653

Telefoanele ne fac viața amară, căutându-le. Pornești în căutarea lor. Le vezi și totuși nu-s. Nici nu vor mai fi. Telefonezi telefonul și nu sună. Uite-l, nu-i. Dă-l naibii, să mergem, îți iei altul. A fost sau nu a fost, s-ar putea întreba, căutând telefonul prin curtea indicată de ecranul laptopului. Dă-mi-l înapoi. Nu.

DSCF0619

La poarta templului, sculptează. Cealaltă, mică, încă nu. Se joacă și se ascunde. Cea mare zâmbește la noi de parcă și ea încă se joacă.

DSCF0658 DSCF0659

Mare popă, mare. Ne ia, scăpăm aproape toți. Îl prinde de-o aripă, așa se face. Se face ce? Se face, zice, fă ca mine. Să fac? Fă ce zice, trei zâmbete din spatele camerei de fotografiat. Face, se închină la fumul mirosind a tămâie, dovadă a dumnezeilor seculari din templu. Popa nu are patru dinți. Dar are o bancnotă exemplu sub tejghea. Așa se face, îi face cu ochiul spre bancnotă, zâmbind cu trei dinți din față. Plătim din nou birul cerut, de data asta de reprezentanții divinităților. Măcar rugăciunile îi vor fi ascultate și poate și telefonul călător se va întoarce la stăpânul său de netelefonat zilele astea.

Verde, apă clară, liane și cascade. Cine ar fi crezut că atmosfera e mai înăbușitoare în umbra junglei decât în praful șoselei? Donation, donation la poarta pădurii de parcă pădurea e a lor și nu ei ai pădurii. Urmează maimuțele să ne taxeze banane sau, poate, sufletele.

DSCF0678 DSCF0679 DSCF0682

O găsim singură, la un ochi de apă. Încă doi ochi privesc uimiți spre noi, cuvintele urmează neînțelese. Blbl. Se ridică și vine după noi. Să nimic, se pare, doar ne urmează, ca și cum spre tărâmul făgăduit. Dar raiul e acolo, printre frunzele mereu verzi, prin valurile transparente de răcoare. Prin peșterile întunecoase. Îți trebuie ochi de turist ca să-l observi, să înțelegi că paradisul nu a fost încă pierdut de către localnici. Ochii de turist au memorie scurtă, avem nevoie și de senzorii multimegapixelați ai aparatelor foto pentru a rupe o bucățică de rai ca s-o savurăm mai încolo, când vom avea timp.

DSCF0684 DSCF0688 DSCF0692 DSCF0695 DSCF0698 DSCF0701 DSCF0702 DSCF0703

Orezul ne îndeamnă să creștem alături de el. În amintirile noastre digitale vom face și asta.

DSCF0707 DSCF0710

Terasele de orez sunt așezate de parcă cineva le-a pictat exagerat. Sunt așezate ca piesele de lego, una peste alta. De unde vine apa în terase, de ce, și cum? De unde știe orezul unde să crească?

DSCF0822      DSCF0838 DSCF0841

Cocoși și egrete. Undeva, nu departe, este un sat magic. În satul ăsta egretele au crescut în copaci ca popcornul, nu se știe de ce, dar trei-patru copaci sunt împânziți de păsările albe până la refuz, nu fac nimic, doar vin și stau la o vorbă spre seară, admirând oamenii în habitatul lor natural. Mare le e mirarea când văd că oamenii de sub ele, fără să le dea foarte multă importanță, se ocupă cu luptele de cocoși, cocoși pe care-i mângâie de dimineață până seara. Păsările de sus văd păsările de jos și nu înțeleg nimic. Păsările de jos sunt sigur că nu mai sunt demult sigure că-s păsări. Stau la mângâiat ca pisicile, nu zboară, nu cotcodac, se înfoaie una la alta cu culori strălucitoare și gheare ucigașe. Și-i mângâie zi și noapte, ca și cum furia ucigașă a păsărilor vine din mângâielile lor drăgăstoase. Poate chiar așa e.

DSCF0736 DSCF0726 DSCF0745

Am văzut și un vulcan. O arătare ciudată, o imperfecțiune pe scoarța pământului și pe linia orizontului. Ce-i clar e că răsuflă nori ca o locomotivă, dacă mijești ochii și asculți cu atenție poți auzi și motorul pământului cum macină cărbunii.

DSCF0778 DSCF0788 DSCF0804

Am mâncat portocale din copac. În patru, în mașină. Le-am cules din livadă la fel cum am furat palești de floarea soarelui de pe marginea drumului, la întoarcerea de la mare, ani în șir. Au fost dulci pe măsura aventurii noastre și a faptei comise. Șase ochi m-au păzit de gloanțele cu sare care nu au sosit niciodată în timp ce degetele trăgeau două portocalele mici de pe ramuri.

DSCF0814 DSCF0815 DSCF0819

Iepur.

DSCF0850

Vinul. Mulțumesc.

DSCF0751

Despre concedii, mașini urâte și plaje de vis

Indonesia, Bali

După cum ziceam, avem musafiri. În consecință, a picat măgăreața pe noi să încropim un plan cât de cât pentru următoarele săptămâni. Doar au muncit un an, au economisit o căruță de bani și au și zburat jumătate de glob să ajungă la noi. Nu credeam, dar treaba asta cu planificatul a două săptămâni de vacanță în Bali nu-i treabă ușoară.

Din câte îmi pare, Bali e unul din locurile cel mai dificil de vizitat (în program de concediu). Avem așa: plajele din Kuta și Legian sunt mișto, dar sunt super aglomerate de australieni urlători. Plajele și mai din sudul insulei sunt semiprivate (plaje mici care țin în principiu de resorturi mai mult sau mai puțin de lux). Aici acțiunea e limitată la facilitățile resorturilor, Începi să te plictisești cum ai ieșit pe poarta hotelului. Centrul insulei e mișto, numai că nu-i la plajă. Plajele din nord sunt de-o pensionăreală excepțională. Mai sunt ca și alternative un munte și un vulcan, dar noi n-am găsit motiv să rămânem acolo peste noapte. În vestul insulei e un parc național, în estul insulei mai sunt ceva plaje ascunse. Pare că oriunde ai stabili baza găsești din plin motive să fii nemulțumit. De asemenea, problema principală e cu transportul. Distanțele nu-s mici, taxiurile nu sunt ieftine, traficul e pe stil indonezian.

Am amestecat noi datele-n cap până ne-am hotărât să ne parcăm oriunde (pentru început în Kuta), să închiriem o mașină și să ne plimbăm musafirii așa. Zis și făcut. Cameră le-am luat la noi la guesthouse, search pe Google, găsit mașină, băgat datele de contact, a doua zi de dimineață ne aștepta chestia asta în parcare:

DSCF0480

Urâtă mai ești, îi zic în gând. Indonezianul atașat îmi ia banii, îmi dă cheile și se cară. Mă lasă cu drăcovenia, uitându-ne unul la altul ca… vițelul la mașina veche și urâtă. Prietenii noștri, ce să facă, se arată încântați. Țup în mașină, Irina mi-e copilot, contact și… poc poc. Nu brrrrr, doar poc poc poc. Se opintește mai rău ca bicicleta Laurei la deal, tremură din toate încheieturile. Pentru cei dintre voi care au avut șansa să conducă o Dacia 1300 veche de 25 de ani, știți la ce mă refer. 35 km la oră și se cere într-a patra.

DSCF0479 DSCF0465 DSCF0461

Și dă-i, și dă-i. La prima intersecție, cum scot și eu nasul puțin să mă orientez încotro trebuie s-o iau, stop. Stop, adică mă trage un milițian pe stânga (da, în Indonezia se circulă pe stânga).

Ce vrei?
Permisul și actele mașinii.
Ce-am făcut?
Ai trecut pe roșu. Ce? Uite linia acolo, tu erai cu 10 cm trecut de linie, deci n-ai oprit la roșu.
Adică vrei șpagă, de ce nu zici așa?
Și ai mai făcut ceva.
Hm, ce?
Conduci fără permis.
Cum fără? Am două. Unul de România, de mașină, și unul indonezian, de motoretă. Nu-i bine?
Nu-i bine.
Ok, deci câtă șpagă vrei?

50 de dolari și 20 de minute mai târziu eram din nou în mașina cea urâtă, rugându-ne să nu ne mai oprească nimeni și, mai mult decât atât, să tragă mașina la deal.

A tras, dar greu. Și ne-a dus așa:

La Dreamland, plajă privată. Ăștia au un stil foarte tare să te taxeze. Dacă vrei să tragi mașina lângă plajă îți cer o sumă imensă, gen 20 USD. Nu le dai, nu te lasă să treci. Te îndrumă spre o parcare undeva la mama dracului, la 2 km de plajă, unde te taxează un dolar de căciulă să te ducă cu autobuzul lor la plajă. Ingenios, ce mai.

DSCF0491 DSCF0527 DSCF0526 DSCF0525 DSCF0523 DSCF0520 DSCF0518 DSCF0512-Edit DSCF0511-2 S0020506-EditS0020509

La Uluwatu, pozele sunt aici. Nu mai reiau, am băut o nucă până s-au distrat Bogdan și Irina la templu.

DSCF0534

Era să uit, aviz amatorilor. Aveți grijă la maimuță. Maimuțelor le plac lucrurile strălucitoare (ochelari, cercei), mâncarea, aparatele de fotografiat, etc. Maimuțele n-au minte, atunci când le place ceva, vin și trag de respectivul obiect până-l obțin. Dacă nu le lași, te mușcă. Am văzut ochelari de sute de euri stricați de maimuțe, Bogdan ne-a povestit de-o nefericită care a rămas fără cercei și cu urechile franjuri direct în templu, fix în fața lui. Cu maimuța nu-i de joacă, aș putea zice, zâmbind.

La masă, undeva pe malul mării, la un peștic la grătar. După prospețime și preț, părea importat din București, din centru. Aici am savurat peșticul în timp ce un alai de lăutari indonezieni ne-au fredonat coveruri după Metallica și Guns. Vă promit, n-ați râs până acum cu adevărat dacă n-ați auzit indonezieni imitându-l pe Axl Rose.

DSCF0556 DSCF0567

După care am reușit să ajungem acasă, unde am băut o bere în timp ce am scris mailul prin care l-am poftit pe indonezianul de dimineață să vină să-și ia rabla înapoi și, dacă are, s-o înlocuiască cu o mașină.

Bogdan și Irina

Bali, Indonesia

După muulte luni… muulte… s-au hotărât în sfârșit musafirii să ne viziteze. Poate părea puțin lucru, dar țineți cont că suntem plecați de mai mult de jumătate de an de acasă, jumătate de an în care n-am văzut față cunoscută, n-am auzit voce cunoscută, n-am recunoscut vreun zâmbet.

Pe Skype, în afară de părinți, prietenii nu prea stau la coadă, iar Facebook-ul, oricât ar da impresia unei rețele sociale, îmi pare din ce în ce mai mult loc de întâlnire pentru pisici, expoziție de copii și platformă de organizare a diverselor mitinguri.

Aș putea să vă povestesc despre Bogdan și Irina multe, prea multe. Probabil, dacă aș face asta, Bogdan nu ar mai ajunge niciodată președinte și Irina m-ar bate cu racheta de tenis ca pe-o minge la serviciu. Eu zic să rămânem la ideea că ne vizitează prieteni vechi și dragi. Prietenii ca prietenii, dar eu am un entuziasm în plus de data asta. Vin prietenii, vine și vinul, vin de care n-am pupat nu mai țin minte de când.

Welcome to Bali! N-am cuvintele necesare să exprim senzația de familiar… după jumătate de an de străin. De la aeroport am încărcat-o pe Irina în spate pe motoretă și l-am trimis pe Bogdan cu Laura cu taxiul. Să întri în contact cu Indonesia din locul pasagerului pe scuter direct în mijlocul traficului furios e o experiență pe care voiam s-o văd întipărită pe fața prietenei mele. S-a ținut de mine ca de stâlp tot drumul, zâmbetul i s-a lipit de față. Zice că i-a plăcut. E mai curajoasă decât mine. Când am pus prima dată mâna pe motoretă în Thailanda, acum un secol, mi-au tremurat pantalonii câteva zile.

I-am aterizat direct pe plajă în Kuta. Am vizionat apusul, odată cu restul mulțimii, am băut beri în nisip, i-am lăsat să-și umple ochii și sufletul cu marea. M-am simțit așa cum mă simțeam acum mulți ani în cămin în Moxa. Acasă. Fotografii nu făceam pe vremea aia, nu am făcut nici astăzi. Unele sentimente se țin mai bine minte nefotografiate.

Aiurea

DSCF0421

Indonesia, Bali

Azi, în poze, trei zile de aiurea înainte să ne preluăm musafirii de la aeroport. În caz că vă-ntrebați ce-i cu disperatele din poza de mai sus și de ce sar gardul așa grăbite, răspunsul e simplu. NU știu. De partea cealaltă a gardului e un magazin de bijuterii de argint.

Revenind la oile noastre, ne-am întors repejor în Ubud.

DSCF0336

Am găsit ”casa” așa cum am lăsat-o. DSCF0347

Iepur ne aștepta și el cuminte.

DSCF0358

Ne-am mai plimbat prin oraș.

DSCF0390.

DSCF0380 DSCF0399 DSCF0395  DSCF0382

DSCF0401

Laura a făcut ceva șoping fără să cumpere nimic.

DSCF0404

Am mâncat …

DSCF0405

Și am lucrat din greu la blog

DSCF0408

(N-am nici cea mai vagă idee cine a făcut poza de mai sus)

După care ne-am hotărât că am obosit și ne-am mutat mai aproape de mare:

DSCF0431

Cam atât.

Despre cascada magică, James Bond și Eforie Nord

DSCF0229

Indonezia, Bali

Am închis anul cu fata din rai. Anul cel nou trebuie deschis cum se cuvine cu cascada din rai.
De Git Git scriu toate ghidurile despre Bali. Ce nu scriu, în schimb, e că de cascada asta nu poți scăpa. Să vă povestesc.

Lăsăm noi lacurile în urmă, sunt păzite cum trebuie de fata din rai. Trecem și munții, cu chiu cu vai. Motoretele astea trag cum trebuie, dar la vale. Dacă le-arăți un deal mai înfipt s-au pierdut cu firea și în cel mai bun caz o iau frumos la pas, metodic, muntenește. Te duc, prietene, dar te duc încet. Cât de-ncet, v-ați putea întreba.
Încet, să fie, ce, unde te grăbești?
Și trecem și muntele. Și-ncep semnele: cascada Git Git la dreapta, călătorule, cotește-o! Acum.
Neeeeah. Nu ne prinzi tu pe noi cu trucuri din astea turistice. Pas, mergem la mare azi.
Și mergem, veseli că am evitat obiectivul turistic. Nu te vreau, azi.
Când, din nou, pe dreapta. Cascada Git Git, la dreapta, poftiți. Păi… credeam că te-am lăsat în urma, ce cauți aici. Cascadă care să mă urmărească n-am mai văzut până acum. Îl ocolesc dibaci pe indonezianul de-mi ține calea, și încearcă să mă îndrume spre parcarea plătită a cascadei, îndrept ghidonul spre vale și vruuumm!
Nu trec bine cinci minute de serpentine și semnul apare din nou, ca și cum nu am reușit de două ori să evadăm de una din atracțiile principale din paginile lucioase ale ghidului. Cascada Git Git la dreapta, căpcăunilor, ce nu-nțlegeți.
Mă predau. Oprim. Hai, bi, la cascadă, ce dracu’. Suntem ca-ntr-un film prost de groază în care muntele îl urmărește pe Mahomed. Hai s-o facem și pe asta.
Când să vedem și noi cascada, ne oprim în fața unei bariere improvizate. Că stop. Stop ce? Stop, donation. Ce donation, prietene, mă plimb și eu în pădure, am viză de țara voastră. Nu se poate. Donation 3 dolari preț fix, îți dau și bilet de banii ăștia și ridic și bariera. Ia de-aici, că prea ne-a urmărit cascada asta și ni s-a pus în drum. O fi ceva de văzut la ea.

DSCF0249
De văzut nu a fost mare lucru. În schimb plimbarea a făcut toți banii. Plimbarea a fost prin pozele din Cartea Junglei. Cascada a fost ca-n vis. Câțiva oameni ai junglei se bălăceau în râu. Câtiva se pozau. Câțiva se plimbau. Liane se înălțau pe palmieri și râul curgea de parcă n-ar fi avut altă treabă. A fost o gură de răcoare după drumul de muulte ore cu motoreta pe munte.

Dar destul.

Spre mare, am zis, trebuie s-ajungem anul acesta!

DSCF0334

Ne-a agățat undeva cu vreo zece kilometri înainte de destinație, la un semafor, un coleg scuterist. Că unde mergeți. Păi acolo. Eu lucrez acolo la un hotel. Hai să vă zic cum ajungeți la hotelul meu, vă pot povesti preț de un semafor. Zi-ne, atunci. Ne zice.

La semaforul următor tot el: da’ veniți, da?
Venim, venim, zicem noi prea puțin convingător.
La următorul semafor: sigur veniți?
Venim, prietene, lasă-ne să ne topim în soare, la semafor, liniștiți.
Peste câțiva km înțelegem într-un sfârșit cum stă treaba. Ne urmărea ca-n filmele cu James Bond. Ba puțin în față, ba se oprea și îl vedeam în retrovizoare. Când am ”greșit” drumul, era acolo să ne îndrepte pe calea corectă.

Hotelul lui nu a fost bun.
Nici următorul.
Nici al treilea.
Partea bună e că la poarta fiecărui hotel stă un indonezian binevoitor dispus să te ducă știe el unde la un hotel bun.
Al patrulea a fost mai mult decât bun. A fost perfect, nu puteam vrea mai bine de atât.
Noroc că hotelul a fost bun, stațiunea în sine ne-a deprimat până la capăt. Atmosferă de Eforie Nord în martie, plaja nămoloasă, mâncarea scumpă și proastă (mai mult șnițele și pizza decât mâncare autohtonă), turiștii puțini și dezorientați. Ghinioniștii care au citit ghidul și l-au crezut: Diving, snorkelling and dolphin watching are the main activities, but perhaps above all else, this is an area in which to relax and take in a very slow, traditional pace of life. It can get a little crowded in July and August, but outside that peak season, this is a quiet part of the island.

Mâine plecăm înapoi la Ubud, ne mai relaxăm câteva zile înainte să ne luăm în primire musafirii. Da, da, o să avem musafiri.

PS: Quiet and relaxing înseamnă că dacă te concentrezi suficient poți auzi rugăciunile mute ale celor 300 de patroni de restaurante și pensiuni către câteva mii de zeități locale. Tot ce vor e să muncească și să le aducă Moșul un turist de Crăciun, să fie de sămânță.

Două mii Treispre10

DSCF4508

Dragilor, a ajuns și anul ăsta la final.

Multe s-au întâmplat. Am plecat și am reușit să nu ne întoarcem. Am început un blog și am reușit să nu-l închid. Multe am început și puține am dus la sfârșit. A fost un an cu multe începuturi.

Multe se întâmplă încă.

Scriu rândurile astea de pe o insulă de care nu auzisem acum o săptămână, de pe un fluviu depre care nu am știut niciodată mare lucru, într-o țară în care nu am visat vreodată să ajung.

De dimineață se revarsă pe insulă valuri-valuri de tineri cu rucsaci în spate, cu hainele tocite, cu coafuri și bărbi de parcă-s luați de la protestele din București. Am văzut o familie de m-a bușit râsul. Ei doi până-n 35 de ani, cu rucsaci grei în spate, urmați de versiuni ale lor în miniatură: un puști și-o puștoaică, rucsaci, bocanci, haine prăfuite de aventurieri, numai că așa, de le ajungeau până la șolduri părinților. Copiii nu aveau mai mult de zece ani. Căutau cazare.

Curg în valuri, ziceam, spre bungalourile dărăpănate care înconjoară insulița. Se pare că diseară-i chef puternic.

Afară-i soare, soare din ăla care mă-ncălzește la suflet, din ăla care te cheamă spre el, unde dacă te duci îți vine să-nchizi ochii și să ridici fața în sus zâmbind.

Zac întins pe-o canapea, într-un bar cățărat pe piloni fix deaspura fluviului. Bărci micuțe, subțiri, cu motor mic de motoretă, zumzăie în toate direcțiile fix sub privirea mea.

Pe masă am o bere (zice-se cea mai bună bere din Asia, cu toate că nu mi se pare). Laptopul ieri mi-a crăpat și azi s-a însănătoșit, parcă special să mă lase să vă urez. Ieri i-am promis că-l schimb cum ajung în Bangkok! De frică și-a revenit și funcționează ca-n prima zi. Parcă vrea să-mi zică: nu mă lăsa!

Și Laura, Laura se uită la mine și zâmbește. Hai, scrie-le ceva frumos!

Și sfârșitul ăsta de an, așa cum se prezintă, îmi pare orice mai puțin un sfârșit. Cum ar putea arăta așa un sfârșit? Nu, nu, ceva e în neregulă aici, nu se sfârșește nimic azi. Multe mai trebuie să se mai întâmple. Nici n-am început să mă satur de povestea asta.

Așa că am decis: Azi nu e nici un fel de sfârșit, azi sărbătorim doar noile începuturi. Hehe (cum ar zice frate-meu), 2014 să vedeți cum va mai fi!

Mă duc să-mi mai torn o bere. Vă urez un an nou ca-n povești!

Bi!

Fata din rai

DSCF0182-Edit-2

Ubud, Bali, Indonezia

Ne-am făcut noi socotelile că am stat suficient în Ubud și că ar fi cazul să luăm din nou insula la pas, sau mai bine zis la motoretă. Așa că ne-am trezit de dimineață (mai de dimineață decât de obicei), am luat micul dejun, am lăsat un rucsac (cel mare) ostatic la recepție și am făcut checkout-ul. Rucsacul îl recuperăm în câteva zile, când ne întoarcem.

Care-i planul? Pentru că, nu-i așa, fără plan suntem fripți, conform sechelelor dintr-o viață trecută, dar nu uitată. Ce am fi fără să știm ce o să facem? Cum să faci fără să știi ce ai de făcut? Cum am realiza dacă am reușit să ne atingem obiectivele fără obiective? Cum ne-am evalua? Cum am înțelege dacă ziua a fost bună sau nu? Unde ne vom opri, când ne vom odihni? Planul înainte de toate.

Planul e să trecem munții, să vedem lacurile, să vizităm cascadele și să ajungem înainte de căderea nopții la plajele din nordul insulei. Acolo vom căuta un (nou) colț de rai unde vom rămâne pentru câteva zile.

Zis (sau planificat) și făcut. Printre lanurile de orez care cresc în liniște delimitând drumul, motoreta alunecă pe dealuri ca pe valuri. După vale vine deal urmat, bineînțeles, de o nouă vale. Pe măsură ce ne apropiem de munte dealurile devin mai abrupte, văile devin mai adânci. Soarele ne-ncinge creierii în căștile mari, întunecate, ochelarii sunt plini de praf și, mai grav decât atât, încep să ne doară posterioarele. Părțile dorsale. În coadă. Dacă nu știați, cam ăsta-i efectul principal a câteva ore pe două roți motorizate.

DSCF0172-Edit

DSCF0173

Muntele dispare din raza vizuală. Unde s-a dus? Unde să se ducă, bineînțeles, e sub roțile noastre. Nici nu am observat când văile s-au împuținat și dealul a rămas deal. Bi, oprim la lacuri. Băgăm la ghiozdan o supă de pui și o cafea și ne clătim privirile și picioarele în apa lacului. Bun planul? Bun!

Mimimimimi! Căpșuni. Căpșuni în stânga, căpșuni în dreapta. Căpșuni everywhere! Vreau, zice Laura în timp ce negociază cu o balineză. Câteva momente mai târziu motoreta bâzâie printre mormanele de căpșuni cu Laura cocoțată, numai un zâmbet, cu o sacoșa nouă în mână.

Uite și primul lac. Trag scuterul pe dreapta într-o parcare prăfuită și trecem la admirat. Foarte frumos, recunosc în gând. Unde-s supa aia și cafeaua?

DSCF0185-Edit

DSCF0190-Edit

Un șir de gherete înghesuite stau în soarele fierbinte. În ele se disting mici forme, în umbră, care se uită la noi cu ochi mirați. Motorete cu farangi înțeleg că nu văd prea des în parcările astea. Ini mini maini mo, alegem noi ghereta, intrăm și ne așezăm pe scaunele de plastic puse printre oale, legume și ustensile de bucătărie. Umbra a prins contur și formă: e o fată tânără în haine înflorate. Se uită la noi cu o privire de câștigător la loto, privire care se transformă imediat în intrebare: Want somethiiing? Two kopi and one soto ayam, please, comand eu, cunoscător. Kopi = coffe, soto ayam = supă de pui.

Zâmbește fugar și se pune pe treabă. În cinci minute zâmbea supa de pui la mine, aburind, lângă cafeaua instant.

Fata are 24 de ani. E deja la al doilea copil. Face supă de pui, zi după zi, în aceeași gheretă, în aceeași parcare, lângă același lac azuriu, sub același munte înnorat. Zi după zi, după zi. Vrei o căpșună? o întreabă Laura. Nu vrea. De unde sunteți? La voi sunt căpșuni? Da. Dar numai primăvara. Aici avem tot timpul. Aveți tot timpul căpșuni? Da. Uaa.

Era sătulă de căpșuni. Nu mai voia să le vadă-n fața ochilor. Nici lacul. Gătește zi după zi, lângă un munte înnorat, lângă același lac, același în fiecare zi. Totul e atât de verde în jur, dar e același verde tot timpul. Nu a văzut niciodată toamna. Cum e să nu fie verde pădurea? Cum e să nu ai căpșuni decât o dată pe an?

Plătim și plecăm. O lăsăm în gheretă urmărindu-ne cu privirea. Rămâne în bucătăria ei mică, prizonier în paradis, zi după zi, lângă același lac, lângă același munte.

DSCF0175

Va urma.