Voi sigur sunteți români?

Kuala Lumpur, Malaezia

E o dimineață răcoroasă, rară pentru capitala încinsă a Malaeziei. Ne trezim cu noaptea-n cap, aproape de 8 dimineața, căutăm pașapoartele și pornim cu inimile strânse către ambasada Thailandei să cerem ștampila aia fără de care următoarele două luni în Thailanda nu vor fi posibile. Informați de pe net, luăm poze la noi, copii după pașapoarte și bani. Visăm la o nouă perioadă pe Koh Phangan, cu o căsuță drăguță cu vedere la mare, cu terasă spațioasă cît să facă Laura yoga dimineața și cu un hamac enorm unde să-mi savurez eu liniștit berile.

La ambasadă, chiar dacă programul nu începe decât peste un sfert de oră, deja e coadă. Nu mare, dar e coadă. La fix, la intrarea în ambasadă, un individ în uniformă, mic și negricios, își începe datoria de a copia datele din pașapoarte de mână și în tihnă, într-un registru dolofan. În epoca asta în care computerele citesc și înțeleg text, în care sunt softuri de organizare a orice vrei și ce nu vrei, omul nostru de care vă povestesc scrie mărunt în cartea lui, rând după rând, verificând de două ori. Stă într-o gheretă de juma’ de metru pătrat, fără geam, fără aer, fără soare, zi după zi. În timp ce admirăm această activitate atât de utilă oricărei instituții care se respectă, Laura identifică rapid doi români la aceeași coadă cu noi, puțin în spate.

Cei doi așteptau cuminți, șușotind unul la celălalt suficient de tare cât să-i identifice Laura. Salut! le zice. Amândoi se întorc în spate, căutând cu privirea persoana cu care vrea nebuna aia cu gura mare să vorbească. Nu e nimeni în spatele lor. Îi fac semn Laurei cu noi vorbești? În timp ce fac semnul înțeleg că da, ei sunt ținta salutului agresiv cu zâmbet larg. Salut, care-i treaba? Uite la vize, voi? Și noi la fel. Să le zicem Gheorghe și Alecu celor doi.

Alecu: n-aveți, vă rog, un pix? Avem. Îi dăm.

Ia pixul și în loc să-l lipească de o bucată de hârtie și să deseneze semnele alea ciudate care se cheamă litere, îl apucă viguros și începe să-l îndese cu spor într-un Iphone. Cum s-ar zice pe românește, îl ia un pic la pilă.

Urmăresc cu interes ce se întâmplă. Maybach reparat cu ranga am văzut, dar niciodată pix în Iphone. Tocmai se pregătea să ne explice de ce-și torturează telefonul când se aude plici și pixul îi explodează în mână zburând în trei direcții diferite în același timp. 1-0 pentru Iphone. Rămâne uitându-se la noi cu fața aia de copil care a mușcat din telecomandă până a rămas cu trei butoane în gură. Eu îi livrez privirea aia părintească de bine că nu ți-ai înfipt pixul în ochi și-i fac semn că nu-i nici o problemă. Vă cumpăr altul, ne promite. Așa să faci!

Aveți cumva un telefon? Avem, dar funcționează tot pe bază pe pix și nu mai avem pix, glumesc cu el.

Ne roagă să îl lăsăm să dea un sms. Băieții erau reprezentanții unui grup mai mare de români, grup care a rămas să-și facă somnul de frumusețe și i-a trimis pe ei să ia vizele, ca și cum vizele se dau la piață, trei la zece mii. Trebuie să dea trezire restului de grup, s-a deschis ghișeul.

Aveți toate actele pregătite? întreb eu văzându-i cum se uită în jur dezorientați. Aoleu, ce acte? Păi pașapoarte? Avem. Copii după pașapoarte? Alecu n-are, Gheorghe are o chestie care nu știu sigur dacă se califică la copie funcțională de pașaport. O ruptură. Poze? Alecu n-are, Gheorghe are. Bani? N-au de două vize. Păi, păi, păi

Nu e bine. Alecu compune la sms. Pașapoarte, poze, copii, bani. Apasă send. Gheorghe: Cui l-ai trimis? Lu’ Geta. Nu e bine, nu știi că nu-i trebuie viză? Dacă doarme și nu-l vede? Nu o să ajungă la timp. Alex: Mai dați un sms. Sunați dacă e musai. Păi nu ești în roaming? Ba da. Se uită ciudat la mine.

Când aveți bilet de avion? Duminică. Azi e joi, mâine e vineri. Dacă nu depuneți azi actele, tre’ să așteptați până luni să vă luați viza. Pot să vă împrumut eu cu restul de bani. 

Voi sigur sunteți români? Se uită cu ochii mari la mine de parcă le cer bani, nu le dau. Da, mă, mi-i dați înapoi mâine când ne vedem iar să luăm vizele.

A doua zi vizele erau gata. I-am întâlnit la aceeași ambasadă în formulă mai mare. Ne-au înapoiat banii, au vrut să ne dea și-un pix. Am schimbat adrese de Facebook și i-am poftit la noi acasă pe Koh Phangan. Acest acasă nu exista încă, dar poți invita pe cineva și la un acasă ipotetic, planificat. Or să vină în vizită. Sms-ul a ajuns ieri la cine trebuia, grupul a ajuns la ambasadă cu toate pregătite, toți au luat viză și-s pe drumul cel bun.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s