Despre plecări

DSCF7558

Zilele astea trăim mai multe plecări. Îmi aduc aminte de zilele apropiate plecării prietenilor noștri, Bogdan și Irina, din Bali. După care a fost rândul nostru să plecăm spre o nouă destinație. Iar azi, când scriu articolul ăsta, doar ce mi-au plecat părinții, triști, spre tărâmurile mioritice înzăpezite pe care nici nu au început să le poată uita.

Plecările au toate ceva în comun și totuși sunt atât de diferite. Contează de unde pleci, spre ce. Cu cine ești sau pe cine lași în urmă. Contează de ce pleci, cu ce pleci, cum pleci și ce ai decis să iei la tine. Păi dacă avem nevoie de atâtea amănunte, ce mai rămâne din noțiunea asta atât de clară despre care am de gând să vă povestesc? E ușor de zis am plecat, dar ce am înțeles din asta?

Prietenii noștri au plecat așa cum au venit, au dispărut prin aceleași uși de termopan rece ale aeroportului mic din Bali. Exact ca-n filmul lui Pitt, din Ubud i-am adus în Kuta, am mâncat ceva la același restaurant pe care li-l prezentam acum două săptămâni, am băut o bere pe aceeași plajă pe care au văzut primul apus indonezian și asta a fost tot. Ne-am zâmbit frumos unii altora, ne-am promis multe și rapide revederi, Da, Alex, hai să ne vedem la anul în Thailanda, și am rămas singuri. Ca de obicei. Ne auzim pe Skype.

Rămasul ăsta singuri a devenit un obicei, pe care nu reușesc încă să îl analizez suficient de amănunțit încât să decid dacă e un obicei bun, de căutat, sau un obicei rău, o… apucătură, un nărav sau cusur. Zic am rămas din nou în doi, ne apucăm de mână, ne uităm unul la altul și acum încercăm să ne îndreptăm din nou atenția spre… noi. Bi, iar noi?

În câteva zile ne regăsim la același aeroport, ținându-ne de aceeași mână, cu rucsacii în spate. E cinci dimineața, suntem numai noi și gașca de navetiști la poarta avionului. Ei zac pe jos, unul peste altul, ca și cum sunt acolo de o săptămână. Pășim peste indonezienomalezienoasiatici, pășim doi deodată, cu atenție să nu se spargă. Mă văd fugar într-o ușă de sticlă cu coada ochiului și mă opresc din drum. Cine-i, mă, ăsta care se uită la mine? Sunt îmbrăcat în haine lălâi, asiatice, cu un rucsac cât mine de mare în spate. Fața adormită, de două ori mai slabă decât cea cu care am plecat de acasă. Bi, cine sunt eu și ce caut aici? Ce zi e azi? Miercuri. Hm. Trebuia să pregătesc ședința azi, nu? Nu, bi, ești în Denpasar, Bali, căutând poarta de la care vei decola spre Kuala Lumpur, Malaezia, unde vei încerca să obții o viză pentru Thailanda. O nouă viză. Hm. Mai zi-mi o dată cine sunt și ce caut aici, a sunat prea ciudat prima dată.

Ești tu, bi, de aici vei merge în Malezia, în Thailanda, în Cambodia, în Lao, după care din nou în Thailanda. De acolo vor pleca părinții tăi spre România, vor pleca cu bagajele goale de vinul pe care l-au cărat pentru tine de la prietenii tăi din România. Ai dreptate, sună a ceva ce aș putea fi, sună a ceva ce ar putea face părinții mei.

Mulțumesc pentru vin, Ionuț!

DSCF7553

Vă las cu ultimele poze din Bali, unde veți putea aprecia și măiestria Laurei. Tatuajele cu henna sunt opera ei.

Anunțuri

2 păreri la “Despre plecări

  1. Nu pot decit sa subscriu la „filozofia plecării „. Sint atita feluri de plecări,sint atitia care ramin de fiecare data in urma celor plecați. Cred ca morala acestei filozofii este sa nu te pierzi pe drum,sau între drumuri. Sa te regasasti la capătul călătoriilor,al drumurilor,mai bogat in amintiri,si neaparat sa te recunoști.
    DanielaS.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s