Despre concedii, mașini urâte și plaje de vis

Indonesia, Bali

După cum ziceam, avem musafiri. În consecință, a picat măgăreața pe noi să încropim un plan cât de cât pentru următoarele săptămâni. Doar au muncit un an, au economisit o căruță de bani și au și zburat jumătate de glob să ajungă la noi. Nu credeam, dar treaba asta cu planificatul a două săptămâni de vacanță în Bali nu-i treabă ușoară.

Din câte îmi pare, Bali e unul din locurile cel mai dificil de vizitat (în program de concediu). Avem așa: plajele din Kuta și Legian sunt mișto, dar sunt super aglomerate de australieni urlători. Plajele și mai din sudul insulei sunt semiprivate (plaje mici care țin în principiu de resorturi mai mult sau mai puțin de lux). Aici acțiunea e limitată la facilitățile resorturilor, Începi să te plictisești cum ai ieșit pe poarta hotelului. Centrul insulei e mișto, numai că nu-i la plajă. Plajele din nord sunt de-o pensionăreală excepțională. Mai sunt ca și alternative un munte și un vulcan, dar noi n-am găsit motiv să rămânem acolo peste noapte. În vestul insulei e un parc național, în estul insulei mai sunt ceva plaje ascunse. Pare că oriunde ai stabili baza găsești din plin motive să fii nemulțumit. De asemenea, problema principală e cu transportul. Distanțele nu-s mici, taxiurile nu sunt ieftine, traficul e pe stil indonezian.

Am amestecat noi datele-n cap până ne-am hotărât să ne parcăm oriunde (pentru început în Kuta), să închiriem o mașină și să ne plimbăm musafirii așa. Zis și făcut. Cameră le-am luat la noi la guesthouse, search pe Google, găsit mașină, băgat datele de contact, a doua zi de dimineață ne aștepta chestia asta în parcare:

DSCF0480

Urâtă mai ești, îi zic în gând. Indonezianul atașat îmi ia banii, îmi dă cheile și se cară. Mă lasă cu drăcovenia, uitându-ne unul la altul ca… vițelul la mașina veche și urâtă. Prietenii noștri, ce să facă, se arată încântați. Țup în mașină, Irina mi-e copilot, contact și… poc poc. Nu brrrrr, doar poc poc poc. Se opintește mai rău ca bicicleta Laurei la deal, tremură din toate încheieturile. Pentru cei dintre voi care au avut șansa să conducă o Dacia 1300 veche de 25 de ani, știți la ce mă refer. 35 km la oră și se cere într-a patra.

DSCF0479 DSCF0465 DSCF0461

Și dă-i, și dă-i. La prima intersecție, cum scot și eu nasul puțin să mă orientez încotro trebuie s-o iau, stop. Stop, adică mă trage un milițian pe stânga (da, în Indonezia se circulă pe stânga).

Ce vrei?
Permisul și actele mașinii.
Ce-am făcut?
Ai trecut pe roșu. Ce? Uite linia acolo, tu erai cu 10 cm trecut de linie, deci n-ai oprit la roșu.
Adică vrei șpagă, de ce nu zici așa?
Și ai mai făcut ceva.
Hm, ce?
Conduci fără permis.
Cum fără? Am două. Unul de România, de mașină, și unul indonezian, de motoretă. Nu-i bine?
Nu-i bine.
Ok, deci câtă șpagă vrei?

50 de dolari și 20 de minute mai târziu eram din nou în mașina cea urâtă, rugându-ne să nu ne mai oprească nimeni și, mai mult decât atât, să tragă mașina la deal.

A tras, dar greu. Și ne-a dus așa:

La Dreamland, plajă privată. Ăștia au un stil foarte tare să te taxeze. Dacă vrei să tragi mașina lângă plajă îți cer o sumă imensă, gen 20 USD. Nu le dai, nu te lasă să treci. Te îndrumă spre o parcare undeva la mama dracului, la 2 km de plajă, unde te taxează un dolar de căciulă să te ducă cu autobuzul lor la plajă. Ingenios, ce mai.

DSCF0491 DSCF0527 DSCF0526 DSCF0525 DSCF0523 DSCF0520 DSCF0518 DSCF0512-Edit DSCF0511-2 S0020506-EditS0020509

La Uluwatu, pozele sunt aici. Nu mai reiau, am băut o nucă până s-au distrat Bogdan și Irina la templu.

DSCF0534

Era să uit, aviz amatorilor. Aveți grijă la maimuță. Maimuțelor le plac lucrurile strălucitoare (ochelari, cercei), mâncarea, aparatele de fotografiat, etc. Maimuțele n-au minte, atunci când le place ceva, vin și trag de respectivul obiect până-l obțin. Dacă nu le lași, te mușcă. Am văzut ochelari de sute de euri stricați de maimuțe, Bogdan ne-a povestit de-o nefericită care a rămas fără cercei și cu urechile franjuri direct în templu, fix în fața lui. Cu maimuța nu-i de joacă, aș putea zice, zâmbind.

La masă, undeva pe malul mării, la un peștic la grătar. După prospețime și preț, părea importat din București, din centru. Aici am savurat peșticul în timp ce un alai de lăutari indonezieni ne-au fredonat coveruri după Metallica și Guns. Vă promit, n-ați râs până acum cu adevărat dacă n-ați auzit indonezieni imitându-l pe Axl Rose.

DSCF0556 DSCF0567

După care am reușit să ajungem acasă, unde am băut o bere în timp ce am scris mailul prin care l-am poftit pe indonezianul de dimineață să vină să-și ia rabla înapoi și, dacă are, s-o înlocuiască cu o mașină.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s