Ziua care mi-a dat cu rest

DSCF0063-Edit

Neața, Soare. Oare cât o fi ceasul? Sper că-i doar nouă. Ia uite ce bună de luat în brațe e în dimineața asta. Așa… bi, zâmbește în somn, ce-ți pasă, visezi?

E 10, grăbește-te! Leneșule, treci și-ți fă exercițiile. (am uitat să vă zic, fac exerciții, mai nou). Nu vreau! Treci, am zis. Începe să întindă preșul de yoga și să facă rutina de dimineață, încet, somnoroasă. Sun salutations, warriors, după care începe cu schemele SF din filmele cu chinezi zburători. Înțeleg că nu-i de glumă și trebuie să încep și eu ziua. Hai, lasă yoga și treci și-ți fă flotările, abdomenele, … offf. 6 minute mai târiu, rupt de oboseală, ies în prosop, în curte. Hey, mornin’, how about some breakfast? Comiiiing right up, se aude vocea mieroasă a indonezianului de serviciu.
Duș și mic dejun. Fructe, cafea și o clătită cu banane. E 11 jumătate, verific facebook-ul fără să știu de ce. Bi, hai să mergem, mă aud zicând și observ că lângă noi pe terasă tocmai a apărut din neant un indonezian nou, cu un vraf de ”picturi tradiționale” în mână, cu Laura foarte interesată lângă el. Opt dolari și o jumătate de oră mai târziu suntem gata de plecare. Astăzi vedem Mother Temple of Something, cel mai mare templu din Bali. E departe, probabil 2 ore de scuterit.

……………………………………………………………..

Cred că iepurelui ăstuia îi place mai mult de mine decât de tine, mă aud zicând în timp ce tastele scot țăcăne monoton sub degetele mele. E 12 noaptea, Laura face bagajul (mâine plecăm) și eu încerc să documentez ziua care tocmai se încheie. Iar m-a pocnit la 12 noaptea inspirația, așa că Laura face bagajul singură, eu cu iepurele compunem la postul ăsta de zor. E un iepure căruia nu-i e frică de umbra lui, nu-i e frică nici de umbra mea. Mă linge pe picioare întruna cu o limbă caldă și umedă de n-am mai pomenit așa senzație ciudată. Potolește-te, măi, iepur, odată. Sigur te îmbraci cu geaca asta? iese Laura din casă. Sigur. Nu mai vreau să mă ard pe mâini. Fuge și Iepur.

……………………………………………………………..

Ajungem la Mother Temple of Something, după peste două ore de condus motoreta pe străduțele din Bali. Sincer, nu știu ce au avut în cap băieții ăștia când au construit străzile în Bali. Toate străzile de pe insulă duc de la nord la sud. Una nu au făcut de la est la vest, să poți ajunge ca omul unde ai treabă. Străduțele transversale sunt rare și înguste, trec prin sate, întortochiate. La intrare ne taxează scurt 45,000 intrarea, pentru noi doi. Mă mir puțin. Ce precizie, 45,000 pentru două persoane, 22,500 de căciulă. Plătim banii, primim biletele, după care Laura citește pe ele: 15,000 biletul, scria mare. Ne-au făcut de data asta. 10 metri mai încolo, hopa că trebuie să închiriem și sarong. Cât vrei? Nu mult, un dolar, 10,000 sarongul. Prietene, am plătit biletul, lasă-mă-n pace. Nu se poate, sarong și gata. Ia de-aici atunci, du-te învârtindu-te. 20 de minute mai târziu, la poarta templului, stop. Ce stop? Am bilet, am sarong, ce mai vrei? Nu se poate intra în templu fără ghid. CUUUMMM !!???!! Amice, ești idiot? și pentru ce-am plătit bilet? Ca să vă plimbați în jur. Uitați, mergeți acolo, puteți vedea ceremonia peste gard.
Nu am loc aici să trec în clar tot șirul de înjurături ce mi-au trecut prin cap. Nici nervii să rememorez senzația aia de… și futut și cu banii luați. Laura deja fierbea, aparatul meu nu mai voia să încadreze nici o poză, în jur încep să-mi dea ocol 3, 4 puști încercând să-mi vândă nu știu ce ofrande pentru zei pentru ceremonie, mamele lor țipă după noi să ne vândă apă, maimuța din copac se uită după aparatul meu de pozat. Nervii îi am până peste cap. Văd deja roșu. Guzfraaabaaa, guzfraaabaaa.
Templul este superb. Din toate punctele de vedere. Nu știu dacă ați trăit coșmarul ăla când te afli la un super concert și din când în când solistul se oprește și te întreabă: doooo youuu waaant somethiiing??? Water? Guide? Sarong? Și tu-i zici: vezi-ți de treabă, lasă-mă pe mine în pace, mă descurc! No, you must take guide…cântă, futu-ți ghidul mă-tii, am venit aici să te aud cântând, nu să mă freci la icre…. why are you mad, my friend? CÂÂÂNTĂĂĂĂĂĂ!!!!!!!!!!!!!!!!

……………………………………………………………..

Laura aproape a terminat bagajul. Nu am reușit să văd templul ăla, la fiecare cinci metri cineva te freacă să-ți vândă ceva, să te întrebe ceva, să nu te lase să savurezi momentul. Păcat, mare păcat.
Uite că nici postul ăsta nu l-am putut termina într-o notă optimistă. După templu și cursa de 2 ore înapoi spre Ubud, am mâncat și ne-am relaxat cu câteva beri. O seară liniștită, frumoasă, să mai ia din gustul amar al unei vizite eșuate la cel mai important și mai mare templu din Bali. De fapt, cum îi și spuneam Laurei, toată Indonezia a fost pentru noi o lecție de Anger Management. O lecție pe care încă o învățăm.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s